povestiri din spatele biroului

Supravietuitor

2011-02-10T19:54:00.001+02:00

Intotdeauna mi-am dorit sa zbor.
Si m-am imbatat cu aerul tare despicat de elice.
Am simtit adrenalina pompand, tamplele zvacnind de concentrare si un sentiment de fericire pe care nu l-am mai intalnit apoi.
Mirosul campului cu avioane, pas-gaz-flaps, "topaitul"dinaintea decolarii si senzatia pregnanta ca toata lumea este a ta macar pentru un minut.
Vorbele instructorului de zbor, indicatiile turnului, "ratez aterizarea", zborul tehnic, tonou din 4 si optul de savoia cadou de buna purtare, bucati ale unui puzzle care m-a invatat sa pretuiesc viata mai presus de orice.
Cineva imi spunea "fii atent ce iti doresti".
Mi-am dorit sa zbor si am zburat. Dar, odata cu zborul, am invatat si lectia supravietuirii, a controlului dincolo de gandurile tale.
Pentru ca, "decolarea este optionala, aterizarea, insa, obligatorie", nu-i asa?
Acum, zborul nu este decat o amintire in care plonjez cateodata, atunci cand vreau sa ma refugiez de realitate.
Lectia de suprevietuire, insa, mi-o insusesc in fiecare zi.
Sunt, am devenit, un supravietuitor. E cea mai mare calitate si cel mai mare defect. Imi face bine si rau in acelasi timp.
Merg inainte si las cioburi din mine pe altarul fiecarei renuntari. Ma bucur de promisiunea neinceputa a fiecarei zile si inchid ochii cu tristete peste neputinta.
Ma ridic de fiecare data si pasesc inainte chiar daca "sistemul"mi-a lasat rani adanci. Ma lupt in fiecare zi cu mine si cu dorinta acuta de evadare. Pun optimismul la inaintare, ridic capul, zambesc si merg inainte. Ma stradui sa tin capul ridicat ca sa nu pierd directia. Si sunt un suprevietuitor. Pentru mine si ceilalti.
Si invat lectia zi de zi, sarguincios, inotand in vartejul realitatii.
Si imi doresc sa zbor. Sa ma imbat cu aerul tare despicat de elice. Sa fim doar noi: orizontul, Zlin-ul si gandurile mele. Sa pompeze adrenalina fericire lichida in vene si sa fac regulile o singura data.

Si iar...

2010-12-16T17:42:00.000+02:00

Si iar miroase a cozonac si a scortisoara.
Adie vant de primavara altoit pe inceput de iarna.
Ne apasa tristetea din noi si speram un zambet de speranta.
S-au aprins luminile orasului, ornand cu falsa veselie realitatea.
Miroase a mere coapte si a copilarie intr-o lume inghitita de graba de a alunga prezentul.
Calendarul ne spune ca vine Craciunul. Vitrinele la fel. colinde si hit-uri de Craciun rasuna la radio si in mall-uri.
Si, totusi, undeva am pierdut ceva.
Cineva spunea ca Mos Craciun nu poate muri pentru ca nu poate muri ideea de a darui oricat de meschina ar deveni lumea.
Doar ca este dince in ce mai greu sa daruim farame din noi.
Preferam panglicile si decoratiunile importate incercand sa acoperim cu stralucirea lor golul din noi.
Ascundem lipsa de comunicare si distanta in cutii frumos ambalate. Inghesuim minciuna in cutiuta unei bijuterii si ne inchidem temerile intr-o casuta de papusi.
Stim ca vine Craciunul dar nu suntem in stare sa daruim cateva cuvinte pe o felicitare. Preferam SMS-urile prefabricate si textele copiate de pe net.
Stim ca vom vedea colindatorii la televizor pentru ca noi nu mai avem curajul sa-i primim in casele noastre.
Ne ciocnim unii de altii pe strada fara sa ne vedem, pronuntam din ce in ce mai des "siguranta" ca sa ascundem teama de a iubi sau de a ne deschide sufletul.
Nu mai credem de mult in magie, am pierdut capacitatea de a o simti chiar daca ne trage de maneca.
Spunem "Vine Craciunul", gandim cadouri si traducem Bani.
Nici macar nu ne trece prin cap ca, poate, noi suntem un cadou pentru cineva. Visam daruri scumpe si uitam ca, pana la urma, si ziua de azi este un dar.
Nazuim catre "exclusiv" si aruncam la gunoi bucuriile simple, ignoram caldura si zambetul de langa noi.
Plutim pe valurile gri ale zilei cautand ceva care sa ne aminteasca de noi.
Si iar miroase a cozonac si a mere coapte, miroase a Craciun si a copilarie si a noi.
.

Creatorul de fantome

2010-11-28T23:38:00.000+02:00

Intr-o lume in deriva creatorii de fantome sunt la mare cautare.
Avem nevoie de ele ca sa ne putem disculpa pentru propriile noaste neputinte si comoditati.
Fantome corporate, fantome sociale, fantomele trecutului si cele ale prezentului, scuze pentru temerile si tabuurile noastre.
Cineva spunea ca suntem proiectia propriilor noastre ganduri. In acelasi timp suntem proiectati pentru calea minimei rezistente.
Asa ca ne inconjuram de fantome, proiectii pentru ceea ce nu avem curaj sa recunoastem nici macar fata de noi insine, ne agatam de ele pentru a trece si ziua de azi..

Ne e teama ca nu suntem suficient de puternici pentru a supravietui in jungla corporate si ne gasim scuzele in criza, ne este teama de propriile noastre sentimente si atunci il gasim vinovat pe cel de langa noi.
Alergam dupa himera unui maine mai bun raportandu-ne la zilele bune peste care am trecut de mult. Tanjim dupa "ceva" un "altceva" mai bun decat ce avem deja.
Plonjam in apele tulburi ale nesigurantei tinand de mana o fantoma. Ne mintim ca nu mai suntem singuri si
ne vindem iluzia unor realitati paralele iar si iar pana cand ajungem sa trecem noi pe langa noi, fantome gri bantuinu-ne propriile proiectii.
Ne plangem ca suntem confuzi cand, de fapt confuzia asta autoindusa este cel mai puternic drog pe care l-am gasit pentru a merge mai departe fara a infrunta realitatea din fata noastra. Nu mai este nevoie sa construim fraze, sa fim "alerti", e suficient sa plutim in deriva intr-o ceata dincolo de care nu stim daca suntem noi sau valul unei alte fantome. Nu stim si parca nici nu vrem sa aflam daca mana noastra intinsa ar putea intalni o alta mana calda sau doar o atingere de fum.
Si atunci ne inconjuram de fantome acoperind lumina din noi cu ceata moale a minimei rezistente lasandu-ne ademeniti de iluzia comoditatii devenind, la randul nostru un alt creator de fantome.

Magia vs restul lumii

2010-11-17T00:35:00.001+02:00

Einstein spunea sa ne traim viata ca si cand magia ar exista.
Din pacate realitatea incepe acolo unde se termina magia.
Ne agatam de monotonia si griul cotidian , ne zbatem continuu, suntem "asertivi", "corporatisti", "responsabili", ne imbatam cu vorbe, incercam sa ne ridicam la "inaltimea" propriei carti de vizita.
Suntem invadati de "deadline-uri", convingeri, pareri, falsh-news, "avantaje" si sold-ul cardului de credit.
Traim ca intr-o furtuna magnetica cautand continuu nordul intr-o agitatie "business".
Suntem nemultumiti de job, nelinistiti de cresterea preturilor, dezamagiti de noi, de lipsa de timp, de politica si economia globala.
Oameni gri intr-o lume cenusie careia ii e frica sa redescopere culoarea aflata la o zbatere de pleoapa distanta.
Ar fi suficient sa ridicam capetele sa deschidem larg ochii si sa regasim in jurul nostru magia.
E langa noi, si in noi.
E vara indiana la sfarsit de noiembrie speriind kitch -ul Mos Craciunilor din supermarket, e painea calda de la cuptorul din coltul strazii alungand gazele de esapament ale camionului ce tocmai a trecut in viteza, e cerul incredibil al dupa amiezii invadand biroul de multinationala.
E bucuria simpla a ciocolatei primita in dar, e aburul cafelei de dimineata si lingurita de zahar brum cu levantica, e noul episod din Dr. House vazut a doua zi dupa difuzarea oficiala in state si portia dubla de gomboti.
E in seara cu prietenii razand fara motiv, in cosarul vazut intamplator, in vanzatorul de ziare care ti-a oprit ultimul volum din "Basmele romanilor" si in fiecare ceasca de ceai aromat.
Magia iti face zambetul sa infloreasca si iti picura foc in vene, iti da muzica si vise, pasiune si dragoste intr-un combo de culoare inchis in globul de cristal al eului.
Pragmaticii au scos globurile de cristal in afara legii.
Vrajitorii, insa, privesc atent in ele pictand lumea cu senzatii, emotii si ganduri pentru ca ei stiu ca acolo unde de termina magia incepe realitatea.

Criza

2010-11-02T20:27:00.000+02:00

Mi-as dori cateodata sa pot sa-mi pun viata in hold. Sa plec din ea si sa ma intorc dupa ce toate astea se vor fi terminat. Sa ma ascund in spatele curcubeului si sa ma intorc dupa ce criza din noi se va fi indepartat.
Ma uit in jur si ma intreb care este adevarata criza. Cea in care locurile de munca si veniturile se imputineaza, sau cea care a scos la iveala tot ce e mai rau in noi.
Cand totul in jurul tau este gri, parca iti este teama sa-ti dezvlesti penajul colorat. Nu ne este frica sa vorbim, dar ne este frica sa fim fericiti. Este cumva indecent sa te gandesti in alta directie decat ceilalti. Daca toata lumea se plange ca e greu si va fi si mai greu, este imoral sa spui ca ti-ai dori sa chiulesti plimbandu-te prin parc in ultimele zile insorite de toamna sau ca, pana la urma, noi putem face greul sa treaca.
Cand in jurul tau se destrama relatii si se scufunda certitudinile de ieri, nu poti decat sa asculti devenind un hub pentru senzatii, lacrimi si griuri. Absorbi valuri de tristete, dezamagire si furie incarcandu-te. Si, din nou, iti doresti sa poti pasi peste curcubeu, acolo unde toate acestea s-au estompat. Si asta in timp ce ai vrea sa poti face ceva aici si acum, sa poti topi toata aceasta tensiune ca pe un cub de zahar cu zambetul aburind al singurului cuvant potrivit.
Dar adevaratul efect al crizei este inflatia de cuvinte potrivite, de zambete sincere si, mai ales de acel "sunt aici pentru tine".
De cand nu ai mai auzit vorbele astea atat de simple? De cand nu ti-a mai ridicat cineva barbia silindu-te sa privesti in sus? Cand s-a oprit cineva langa tine sa te priveasca adanc in ochi si sa te intrebe "esti bine?" nu de complezenta ci, pur si simplu din dorinta de a stii.?
Atat de tare ne-am pierdut obiceiurile astea simple, incat, daca chiar ti se intampla, ai o reactie de recul, ti se pare neobisnuit si chiar nelalocul ei intrebarea.
Cel mai greu este pentru cel aflat la celalalt capat al gestului care simte cum inca o pana colorata este luata de vantul cenusiu al crizei din noi.
E ca un elefant intr-un muzeu de portelanuri.
Si atunci isi doreste sa-si puna viata in hold si sa se intoarca dupa ce toate acestea se vor fi terminat.

Robotica reloaded

2010-07-20T20:59:00.000+03:00

"Am avut o saptamana ingrozitoare";"nu imi vad capul de treaba"; "iar au marit asta taxele";"unde o sa ajungem?"; "oare cand se va sfarsi nebunia asta?"...

Am obosit.
Am capul plin de intrebari, umerii apasati de tensiuni straine de mine, atentia imi este mereu furata de circul politic.
Plug in: "am o zi plina astazi"
Plug-out: " a fost o zi obositoare".
Sunt un robot printre miile de roboti in plin proces de reprogramare.
Inca nu mi-au schimbat soft-ul sau au gresit ceva in cod pentru ca inca realizez ca ma indrept docil catre coloana care asteapta.
Zilele trecute am stat la semafor si am numarat: din 12 oameni, 11 mergeau grabit privind absent in jos.
Simteam cumva tensiunile de pe umerii lor, la fel de straine ca si ale mele si roiul intrebarilor fara raspuns care ii zoreau incolo si incoace cu fetele golite de expresie.
Este criza. Stiu.
Dar am senzatia ca, de fapt, criza din noi este mai puternica. Poate ca ne este frica, poate ca suntem slabi si atunci preferam inrolarea intr-o noua forma de autism social.

Si abia atunci am realizat ca si eu merg cu capul in pamant, nici eu nu am mai privit de mult orasul si ca doar o eroare de programare m-a facut sa-i urmaresc pe ceilalti.
Si imi doresc ca eroarea de programare sa fie una permanenta, sa pot virusa la randul meu unitatea centrala pentru a ne putea desprinde din marsul tacut al robotizarii si a ne intoarce in vietile noastre.

Tara bunului plac

2010-06-01T01:13:00.000+03:00

Locuiesc in Tara bunului plac.
Este o tara ca o jucarie clampanitoare din lemn, urmand obedienta incolo si incoace pe cel care trage de sfoara. Este cam uzata, dar clampanitul este la fel de entuziast indiferent ca directia este data in germana, rusa sau engleza.

Suntem o tara de oameni practici.
Pretul kilogramului de rosii este mai important decat protectia sociala.
Mobila noua a vecinului din dreapta este de departe mai interesanta decat politica monetara.
Avem multe posturi de televiziune si doar vreo doua biblioteci. Monumente de arta. Nu poti intra pentru ca accesul este limitat si, in plus, risti sa se surpe.
Nu citim. Cartile sunt considerate droguri de categoria a 3-a asa ca preferam sa nu riscam.
Suntem conectati non-stop pe site-uri de socializare si nu ne recunoastem pe strada in rarele ocazii in care ne vedem.
Avem acelasi presedinte si acelasi guvern de foarte multa vreme. Unii spun ca a fost o vreme cand se schimbau la 4 ani si partidele se luptau pentru voturile noastre.
Acum, nu mai avem nevoie de alegeri. Fiecare dintre noi stie inca de la gradinita care va fi locul lui in societate si ne resemnan inca de pe atunci.
Totul in jurul nostru este vechi, prafuit dar, foarte armonios.
Nu avem surprize.
Presedintele ne asigura linistea si ne asigura ca traim bine.
Statul ne asigura ca necesarul de informatie este exact masurat si transferat prin intermediul televizorului astfel incat sa nu ne inbolnavim de "suprainformare".
De aceea, grilele televiziunilor sunt agreate de Guvern si nu se schimba niciodata.
Ca sa nu existe migratia fortei de munca, toate firmele au ca si actionar principal Presedintele sau unul din cei 5 cavaleri ai luptei contra comunismului.

Sigur, nu am vazut nici un comunist, dar asta este dovada eficientei celor 5.

Poate parea ca viata noastra e monotona, dar nu, noi nu ne plictisim.

Suntem o atractie turistica. Specialitatea noastra sunt mitingurile.

V-am spus ca suntem o tara ca o jucarie clampanitoare.

Vrei un miting impotriva primului ministru britanic?

Platesti, trimiti lozincile si se rezolva. Iar tu transmiti in direct, scutind complicatiile cu organizarea protestului.

Practic nu?
Exista si variatii pe tema miting-ului. Avem mitingul in pasi de dans sau mitingul cu proteste de strada. Pentru asta avem luptatori de K1 si cascadori bine antrenati ca sa creeze un efect vizual corespunzator.
Evident, astea sunt si cele mai scumpe.

Nu vorbim prea mult intre noi. Stim deja astazi ce se va intampla maine si nu avem de ce sa pierdem din timpul alocat telenovelelor ca sa vorbim despre lucruri evidente.
Si, in plus, nu este permisa o conversatie mai lunga de 2 minute intre doua sau mai multe persoane care nu apartin clanului celor 5.
Noi nu avem bani. Avem insa o ratie de subzistenta.
Noi nu avem idei. Avem doar o planificare a actiunilor pe termen lung.
Noi nu avem voie sa fim tristi. Nu avem motive. Traim linistiti intr-o bula de siguranta autoimpusa.
Nu suntem nici veseli. Veselia provoaca o crestere nepermisa a numarului de decibeli.
Suntem liniari si cuminti asteptand data urmatorului miting comandat.
Si abia atunci clampanim lozincile impuse de client evoluand intr-un spectacol precum cronica unei morti anuntate.
Noi nu avem voie sa gandim, si, totusi, ma intreb cum ar fi daca am schimba regia si, in locul jocului de umbre chinezesti, am incerca macar pentru o clipa bunul nostru plac.

Cetatean caut identitate

2009-12-13T17:21:00.006+02:00

As fi putut incepe cu titlul unui roman de Alexandre Dumas: "Dupa douazeci de ani".
Au trecut 20 de ani de la Revolutie. Nu stau sa despic firul in patru si sa analizez daca a fost revolutie, lovitura de stat sau "mana agenturilor straine".

Pentru cei care in decembrie '89 au iesit in strada si au murit in numele unui ideal, a fost revolutie, pentru ceilalti, inceputul unor afaceri de succes.
Pentru noi, marea majoritate, dupa atata vreme aproape ca nu mai conteaza.
Dupa 20 de ani in care certificatul de revolutionar nu mai inseamna decat garantia unor privilegii, in care 21 nu mai inseamna 21 decembrie ci o parte din numele unei statii de radio, iar sloganul "azi in Timisoara, maine in toata tara" s-a demonetizat de atata folosire in campanii de tot felul, dupa acesti 20 de ani, eu, cetatean, caut identitate.
In '89 era simplu. Eram student la una din facultatile in urma careia as fi primit repartitie intr-un oras. Viitorul nu avea prea multe necunoscute: terminai facultatea, primeai repartitie, cu o pila reuseai sa te intorci in Bucuresti, intr-un an, doi primeai de la stat o casa si, in general, ieseai la pensie de acolo de unde te angajasei prima data.
Nici viata nu era atat de complicata, frustarile, insa, erau multe. Sau asa credeam atunci.
Aveam doua ore de televizor pe zi si invatasem bulgareste ca sa vad "pe bulgari" Studio X si "Familia Guldenburg". Citeam carti cumparate pe sub mana ca si alimentele si mergeam la "bairam-uri" care se sfarseau invariabil cu lungi discutii in bucatarie. Suprema distractie, era vizionarea unui film pe video la cate un prieten care avea o tehnologie atat de evoluata adusa de "afara".
Ascultam "Europa libera" si resimteam acut lipsa accesului la informatie, alta decat cea trecuta prin filtrul propagandei comuniste.
Ii injuram pe "tovarasu" si "tovarasa" cand mergeam la sortat cartofi si ceapa sau la "defilare", cand lucram de Pasti si de Craciun sau stateam la cozi interminabile pentru orice si ne doream sa ajungem si noi "dincolo" - in Europa de Vest.
Paradoxal, radeam mult, aveam o serie inepuizabila de bancuri si speram in ceva mai bun.
Decembrie '89 ne-a adus libertatea, livrata la pachet cu un pumn de iluzii si promisiunea unui maine mai bun.
In 21 decembrie, nu stiam decat ca la Timisoara se intampla "ceva" ca lucrurile se misca. Confirmarea ne-a dat-o chiar Ceausescu intr-o aparitie televizata in 18 decembrie, care condamna interventia "agenturilor straine".
Si a pornit revolta si pe strazile Bucurestiului, cu epicentrul la Universitate. La momentul acela toti am fost cuprinsi de dorinta nestavilita de a iesi in strada si de a "face dreptate".
Pe mine tata m-a incuiat in casa si mi-a spus: "Acum unii mor si altii fac bani". Asa ca, am vazut Revolutia la Televizor.
La prima transmisiune in direct din TVR am crezut ca e o piesa de teatru: un steag gaurit in fundal si o masa de sedinta , Caramitru soptindu-i lui Dinescu: "Mircea fa-te ca lucrezi", Iliescu, Roman, Sergiu Nicolaescu, si multi altii care au devenit celebri mai apoi.
Vanatoarea de vrajitoare, "procesul" familiei Ceausescu, executia din ziua de Craciun, si primul Revelion cu muzica preluata de la televiziunile din vest.
Brusc, viitorul, se prezenta cu posibilitati nelimitate, desi usor incetosat. Dominanta era: pot sa fac orice.
Din pacate, sentimentul asta nu a tinut prea mult.
Satisfactia de a anula in sesiunea de iarna cateva examene care s-au reportat in cea de vara si bucuria de a scapa de uniforma si orele obligatorii de armata, erau intunecate de cladirile ciuruite ale orasului si, mai ales de lipsa la apel a colegilor care murisera pe strazi in numele unui ideal, iar, mai apoi, de mineriade si de dusul rece al lui Brucan care ne-a numit "stupid people" si ne-a spus ca avem nevoie de 20 de ani ca sa evoluam.
Brusc, timpul a inceput, parca, sa treaca mai repede iar adaptarea la schimbare a devenit cuvantul de ordine.
Prima a fost invazia Islamului, au aparut peste noapte "buticurile" si biscuitii turcesti, gumele Turbo, urmate de inflatia galopanta si aparitia somajului, primele televiziuni private si partidele politice.
Lipsa de informatie a fost inlocuita de program tv toata ziua, un val de ziare si mitingurile FSN.
Pentru prima data mi-am pus intrebarea " si acum incotro?".
Terminarea unei facultati nu mai garanta un loc de munca in conditiile in care fabricile erau transformate in depozite, constructiile fusesera oprite iar mult asteptatele firme vestice se lasau inca asteptate.
Frustrarile perioadei comuniste au fost inlocuite de cele ale desprinderii din supa calduta a unui viitor asigurat si de ceata zile de maine.
Cam atunci a aparut gluma cu "luminita de la capatul tunelului".
Si am tot alergat spre ea sperand ca la celalalt capat va fi mai bine.
Au aparut primele banci private si primele falimente, "Bingo, jocurile piramidale cu sperante si deziluzii, campaniile electorale "made in America", reclamele colorate si multinationalele.
Odata cu ele au aparut in calendar Valentine's Day si Haloween, masina de firma, facultatile private care pregatesc Manageri pe banda rulanta si o noua identitate: angajatul la multinationala.
O identitate ca un titlu de noblete demonstrat prin cartea de vizita, conversatiile pretioase in afacereza, ultimul tip de telefon mobil si cele mai noi gadget-uri.
Politicienii vorbeau despre crestere economica, am intrat in UE, parea ca Brucan s-a inselat iar viata evolua intr-un ritm ametitor: cluburi, mall-uri, telenovele si vacante in strainatate.
Cele doua ore de program tv, au fost inlocuite de cele 99 de canale ale televiziunii digitale, informatia filtrata de stirile de la ora 5 pline de crime si violuri, Disney de Jetix, cartile de internet. Lipsa de informatie a fost inlocuita de o invazie de stiri si tabloide si de "nevoia" de a ne raporta la "idealul american".
Dincolo de asta, e greu de vazut ca numarul de analfabeti este in crestere, ca "granarul Europei" este muncit de batrani si sufera din lipsa fondurilor, ca nu producem aproape nimic, ca sistemul medical este sarac si ca nu mai stim nici macar istoria recenta.
2009, anul 20 d.R (dupa Revolutie) ne-a adus criza mondiala si, odata cu ea, s-a intors somajul, inflatia si nesiguranta.
Realitatile ascunse sub pres nu mai pot fi negate, frustrarile anilor '90 s-au intors intr-un format nou, circul electoral a depasit orice limita apeland la sloganurile "golanilor" din Piata Universitatii.
Am senzatia ca am intrat intr-un sens giratoriu si am ratat toate iesirile, intorcandu-ma in punctul din care am plecat.
Daca privesc tot parcursul in sensul giratoriu al celor 20 de ani, constat ca singurul bun intr-adevar castigat este dreptul de a-mi spune parerea, nu si cel de a fi ascultat. In rest cel de-al treilea principiu al mecanicii enuntat de Newton, a functionat in tot ceea ce am crezut ca am obtinut: am obtinut multe ore de TV, dar a crescut analfabetismul, am obtinut slujbe bine platite, dar timpul acordat mie sau celor din jur a scazut, am obtinut accesul la informatie dar sunt bombardata de cele inutile, am scapat de doctrina comunista dar mi s-a injectat "Corporate identity". Si, peste toate, am devenit un om gri, intors, dupa 20 de ani de evolutie, in punctul de plecare in care eu, cetatean de rand, caut identitate.

Poveste cu final previzibil

2009-08-10T12:01:00.005+03:00

Mi-as dori ca toate astea sa fie o poveste. Una cu happy end, in care Ileana Cosanzeana si Fat - Frumos traiesc fericiti pana la adanci batraneti.
Din pacate, este doar o poveste cu oameni speciali si final previzibil.
Am fost "Voluntar pentru o zi" la Salvare.
Recunosc, in prima faza doar curiozitatea.
Cum e acolo inauntru?
Cum e sa treci in plina viteza pe rosu si sa nu te opreasca politia?
Curiozitati puerile alimentate din plin de "Schimbul III" si, undeva in subconstient, dorinta de a fi de cealalta parte a baricadei.
Ei bine, de cealalta parte esti sau nu. Nu exista jumatati de masura, "putin gravida", "lasa ca merge si asa". Intr-o lume cu infinite nuante de gri, aici exista alb sau negru.
Nu exista "mi s-a parut ca", "lasa ca face altul", "am crezut ca", "lasa ca se repara", pentru ca aici nu poti lua decat o singura hotarare: buna sau proasta.
"Cazurile" (ca sa folosesc termeni de specialitate) au fost spectaculoase, dar nu asta a fost componenta care m-a pus pe ganduri. Au fost insa, discutiile, relationarile in cuvinte putine si gesturile de un firesc iesit din contextul unei societati axate pe "a avea".
Preocuparea sincera pentru cel care avea nevoie de ajutor, disponibilitatea de a zambi incurajator si de a tine conectat un pacient cu puls 10, firescul gestului de a-i intinde bonuri de masa unei fete cazute in strada nu atat din cauza caldurii cat din cauza unei "diete" impuse de lipsa banilor si "noi nu suntem doctori bogati".
Nu sunt doctori cu arginti, dar, bogati sunt. Sunt printre foarte putinii oameni care au rabdare cu un betiv cazut in strada, au timp sa asculte lamentarile uni batrane care i-a chemat pentru ca nu are bani de medicamente, au adrese unde merg frecvent, vad mai multa durere intr-o saptamana decat multi dintre noi intr-o viata, si, culmea, mai au puterea de a reactiona in cateva secunde, de a lua hotarari pe muchie de cutit, de a se bucura ca au salvat o viata, de a se certa cu medicii de garda in spital pentru cei pe care i-au dus acolo.
Aceasta "plimbare" mi-a dezvaluit o realitate "alternativa" pe langa care trecem in fiecare zi si pe care nu o cunoastem, pentru ca cei care o traiesc nu au nici timp, nici chef sa se bata cu pumnii in piept.
Pentru ei, o zi de munca are mai multe ore si cateva repere exacte: sa mearga la toate cazurile, sa faca tot ce pot ca sa-i salveze pe cei care ii cheama si sa se adapteze la fata locului oricarei situatii chiar daca, in continuare, sunt priviti cu neincredere si ironie.
Unii deja ridica din spranceana.
Nu incerc sa fac apoteoza oamenilor de pe Salvare.
Este doar o poveste subiectiva despre oamenii pe care i-am cunoscut.
Nu stiu cum sunt ceilalti, dar acestia au si ..., si coloana vertebrala si sange in vene.
Si un mod foarte interesant de a-ti povesti despre un "job" care, de multe ori, inseamna viata, cu ochii tristi si zambetul pe buze.
O intrebare pentru sceptici:
Cum ar fi sa fii Dumnezeu pentru un minut? Sa ai doua masini disponibile si 14 apeluri? Unde le trimiti? Cui ii dai prioritate?
De aceea spun ca este o poveste cu oameni speciali si final previzibil.
Pentru ca, oricat ai incerca, intr-un oras cu aproape 3 milioane de locuitori, nimeni nu da doua parale gaurite pe inimile mari.

Similitudini

2009-08-07T23:32:00.002+03:00

Zece membri de partid

Zece membri de partid
Visau viaţă nouă
Unul a vorbit în vis,
Şi-au rămas doar nouă.

Nouă membri de partid
De marxism s-au copt!
Unul s-a răscopt din ei,
Şi-au rămas doar opt!

Opt membri de partid
Au trecut la fapte ...
Unul a trecut la Tito!
Şi-au rămas doar şapte!

Şapte membri de partid
Fac afaceri grase,
Unul a intrat la zdup
Şi-au rămas doar şase!

Şase membri de partid
Au strigat lozinci,
Unul a strigat greşit
Şi-au rămas doar cinci!

Cinci membri de partid
Când au fost la teatru,
Unul n-a aplaudat
Şi-au rămas doar patru!

Patru membri de partid
Şi cam toţi evrei,
Unul a plecat în Eretz
Şi-au rămas doar trei!

Trei membri de partid
Vorbeau de război!
Unul a vorbit cam mult,
Şi-au rămas doar doi!

Doi membri de partid
Mândri ca păunul.
Unul a înnebunit,
Şi-a rămas doar unul!

Un membru de partid,
Cel mai lămurit.
A plecat cu Onete-ul
Şi n-a mai venit!

ZERO membri de partid,
Luptă pentru pace.
Că partidul nostru drag
Ştie el ce face!

Am descoperit acest remake scris de Pastorel Teodoreanu dupa Zece negri mititei absolut intamplator.
Am citit, si m-am surprins zambind amar.
In decembrie se implinesc 20 de ani de la ceea ce am crezut a fi eliberarea noastra.
Paradoxal, insa, dupa 20 de ani, ne-am intors de unde am plecat.
Suna a titlu de roman celebru, dar nu este decat tristul adevar.
Dupa 20 de ani, D'Artagnan de Romania a imbatranit iar Aramis nu se mai regaseste in propriile predici, Porthos se lafaie pe domeniile sale calculand productia de struguri la hectar iar Athos papusareste din umbra destine.
Si atunci, sa nu crezi ca "Pământul este sau laboratorul altei planete, sau colonia ei penitenciar, sau, şi mai probabil, ospiciul ei."? (Ileana Vulpescu)

Eu, tu, ei

2009-07-29T00:07:00.000+03:00

"In viata ai trei optiuni: sa fii bun, sa devii bun sau sa renunti" - Dr. House
Interesant punct de vedere.
Din pacate, majoritatea isi imagineaza ca sunt buni, desi ar trebui sa renunte.
Poate ca ar trebui sa le fim recunoscatori: ei au inventat perseverenta, sunt promotorii brandului personal, latura: "nu stiu, dar ma dau mare", si tot ei au preluat stafeta PCR-urilor, desi se declara total impotriva "acestor practici mostenite de la vechiul regim".
Pana la urma, ei pastreaza traditia.
Sigur, cand spunem traditie, ne gandim doar la mostenirile istorice care ne plac. Ocolim cu mare grija restul: alba-neagra, nepotismul, traficul de influenta, spiritul de turma, fuga de raspundere," sa moara capra vecinului", scuipatul in san si uitatul prin gaura cheii. Am putea deveni campioni mondiali la aruncatul pisicii si ascunsul dupa degete.
Si la proba de viteza in coalizarea impotriva celor care ne spun adevarul in fata.
Sa nu uitam si restul talentelor cu traditie: marginalizarea celor care stiu, zvonistica, praful in ochi, trasul matei de coada, cautatul de nod in papura si bocitul la morminte.
Zau asa, cum sa renunte?
Din contra, toate aceste talente trebuie promovate cu grija, atentie si bani multi.
Si, pentru ca trebuie sa poarte un nume, apare " brand-ul de tara".
Care trebuie promovat agresiv si intens prin spectacole de circ social de un grotesc vecin cu paranoia, in speranta ca nimeni nu va observa habarnismul.
In 95% din cazuri, chiar trece neobservat, fie pentru ca cei care casca gura uimiti la evolutia clovnilor prost machiati sunt din aceeasi categorie, sau nu-i mai intereseaza sau nu le mai pasa ca numerele de iluzionism sunt vechi si decorurile gretos de transparente.
Undeva, insa, exista restul de 5% care incet, dar sigur, curata arena, elibereaza zebrele si leii si inlocuiesc kitch-ul cu stralucirea celor care sunt buni.
Si asta este ceea ce ne mai capaciteaza si ne face sa pasim in continuare scrasnind din dinti, pe calea pavata cu ceea ce chiar stim sa facem .

Cozonac

2009-04-05T09:52:00.002+03:00

"Poporul nu are paine? Sa manance cozonac!" - Maria Antoaneta
Si noua ni se spune sa mancam cozonac.
Din moment ce rezervele de paine si circ se apropie de sfarsit, ni se ofera cozonacul.
E cel mai bun camuflaj pentru 'nu stiu, nu pot sa fac".
Cum ne ascundem cel mai bine incompetenta? Si cum sa evitam raspunsurile la intrebarile esentiale?
Reteta clasica: paine si circ.
Ok.
Acum, insa, reteta de baza nu mai este suficienta.
Painea s-a terminat, s-a marit doza de circ, dar nici macar asta nu mai este de ajuns d captivanta. Intrebarile incep sa razbata dincolo de show-ul din ce in ce mai stralucitor.
E momentul sa se faca trecerea de la Boliwood style la Holiwood. E momentul trecerii catre falsurile atat de bine regizate incat nu le mai poti deosebi de realitate.
Si, aici intervine cozonacul.
Ce ii place romanului, la fel de mult ca "sa moara si capra vecinului"?
Teoria conspiratiei: "a murit dom'le, dar esti sigur ca era a lui?"
Si, pentru ca asta ne place, asta primim.
Acelasi circ, asezonat cu praf de intriga si iz de detectivism.
E suficient sa citesti presa , sa deschizi televizorul, indiferent de canal, sau radioul.
Aceleasi "bombe" explodand pe toate canalele.
Din pacate, unele sunt bombe cu efect intarziat, mai ales daca iti scapa un amanunt; cei care vad dincolo de cozonac.
Maria Antoaneta a omis acest amanunt si a fost ghilotinata .

'nam?

2009-03-23T00:25:00.002+02:00

"Exista batalii pe care este bine sa le ocolesti; nu din teama ca le-ai putea pierde, ci pentru ca ai deveni ridicol castigandu-le"- Gelu Negrea
Ar trebui sa ne amintim mai des.
Dar, din pacate, suntem campionii cauzelor pierdute. Preferam sa luptam pana la capat pentru pansarea orgoliilor personale castigand batalii neinsemnate si, uneori, pierzand razboiul.
Culmea este ca nici macar nu ne dam seama ce pierdem orbiti fiind de castigurile marunte.
Ne bucuram stupid de "victoriile" asupra lui X sau Y, masurate doar prin nivelul de intensitate al barfelor starnite de rezultatul "luptei", si uitam sa luam in calcul impactul asupra noastra.
Preferam sa nu bagam de seama ca pentru cateva minute de orgoliu satisfacut, facem compromisuri, intoarcem si celalalt obraz si batem palma intr-un joint-venture la care nu citim randurile scrise marunt in josul paginii.
Nu ne dorim decat sa "demonstram" , sa fim cu 5 minute mai "smecheri" decat celalalt, sa purtam macar odata colierul "imunitatii", sa ne imbatam cu iluzia lui "sunt mai tare decat tine".
Totul se reduce la mica barfa, la bataia pe "popularitate", la "cine pe cine".
Si, in final, cine pe cine? Tu pe "ei", "ei" pe tine, "altii" pe "ei", si tot asa. Un cerc vicios, de impunsaturi, furtuni intr-un pahar cu apa, comentarii si "recenzii" care te acapareaza si te fac sa pierzi din vedere esentialul, uiti sa-ti pui o singura intrebare: "Merita?".
Merita sa te afunzi in mlastinile unui "Vietnam" menit sa acopere mediocritatea cu exacerbarea Ego-ului? Sa te epuizezi in batalii marunte ale unui razboi ale carui foloase le trag altii?
Chiar esti atat de mediocru incat sa-ti petreci timpul intuind miscarile si preferintele "lor", numai ca sa-ti fie bine in continuare in supa calduta in care te-ai obisnuit?
Poate nu e tocmai rau sa te retragi, lasandu-i pe ceilalti sa se bata mai departe marsaluind prin noroaiele "office", razand in urma ta, catalogand renuntarea drept infrangere: " e slab dom'le".
Uita, insa, ca li se termina stocul de sosete, pe cand tu, cel "infrant" ramai cu picioarele uscate.
Depinde ce iti doresti.
Sa te poti lupta pentru ceea ce conteaza sau sa te alegi cu reumatism.

Zece

2009-03-18T22:28:00.001+02:00

Cineva spunea ca sunt oameni care intra in viata noastra pentru un minut, o zi, un an sau pentru totdeauna.

Importanta este urma pe care o lasa. Important este motivul pentru care vietile noastre se intersecteaza.

Se spune ca profesorul apare intotdeauna atunci cand elevul este pregatit.

In urma cu 10 ani, o prezentare in Lotus mi-a facut cunostinta cu unul dintre cei mai buni prieteni.

La zece ani de la Revolutie, adunasem ceva experienta, extrem de mult entuziasm si inca nu renuntasem sa cred ca drumul spre succes este presarat cu multe ore de munca.

Acum cred doar ca este in constructie.

Aveam deja ceva timp lucrat in multinationale si reusisem sa ma angajez intr-una din cele mai ravnite la acel moment.

Genul de multinationala tip fagure, dezvoltand companii proprii pentru fiecare serviciu pe care ar fi trebuit sa-l achizitioneze, astfel incat banii sunt mutati din buzunarul din dreapta in cel din stanga.

La acel moment, discutiile de business la cina sau pranz erau o practica relativ noua in peisajul romanesc, parand mai degraba o scena de film holywoodian.

Ei bine, la o astfel de cina l-am cunoscut pe Columb venit in prima sa vizita in 'Terra promesa', manager al unui proiect financiar riscant la acea vreme.

Discutii agreabile si o prezentare cumuland doua dezavantaje: Lotus si limba germana.

Soft piratat si translatarea prezentarii intr-un PowerPoint in engleza.

O alta intalnire, un sentiment de 'ne stim de multa vreme' si propunerea de a urca la bord in aventura pionierilor.
A urmat un birou cu 32 de grade la ora dimineata, dosare in stive pe podea, capsatoare zburand prin aer, "in tara asta sunt 60 de banci si un singur Florin Calinescu", drumuri nesfarsite la DGV, nesfarsite modificari de contracte, mutari, certuri pe scari, impacari la fel de rapide, contracte semnate seara in parcare, "hai sa o facem si pe asta", lectii de viata, exemplificarea lui "bufnitele nu sunt ce par a fi", accidente, sef adus de politie la sediu, ghicit in cafea, ore lungi petrecute la birou, "asta nu se face in concern", "specificul de tara", 36 de ore in picioare urmate de "multumesc", si mai multa munca, din ce in ce mai mult personal si o naparca.
Cusca cu lei si prima victorie adevarata, training-uri, umilinte, cote in crestere, din nou certuri si impacari, sedinte maraton, si iar multa munca, "autism" social, lupta cu morile de vant, grupe si grupulete, invitatia la logodna, tensiune si exod.
Alte lectii de viata, alte batalii si armele secrete ale lectiilor deja invatate.
Se implinesc 10 ani. Trag linie si pun in balanta.
La final constat ca am castigat mai mult decat am pierdut.
Si asta este suficient.
"Prietenii stiu de ce"

Up-date

2009-03-08T01:42:00.001+02:00

Intotdeauna mi-au placut povestile.
Indiferent daca erau "1001 de nopti", "Povesti nemuritoare", povestile Fratilor Grimm sau basmele romanesti.
Si imi plac in continuare, desi intre timp, povestile s-au schimbat.
"A fost odata" s-a transformat in "scurt istoric", "intr-o tara indepartata" a devenit "compania mama", "Imparatul Verde" = Presedinte si, evident "fetele imparatului" - subsidiarele.
Mult mai interesanta este, insa, transformarea lui Fat Frumos, a Spanului si a Imparatului Rosu ca sa nu mai vorbim de cea a Zmeului.
Fat Frumos aspira la pozitia Zmeului in timp ce Spanul evolueaza surprinzator in Topul ierarhiilor.
Rosu si Verde Imparat, deveniti buni prieteni in spatele conflictelor diplomatice, isi impart lumea orchestrand un joc de sah la nivel macro.
Ileana Cosanzeana si Frumoasa din Padurea Adormita sunt partenere de clubbing cu Fata Babei in timp ce Fata Mosului face ore suplimentare asteptand-o in zadar pe Sfanta Vineri.
Printesa il alege pe Fat Frumos doar daca Spanul si-a gasit o Cosanzeana mai tanara, iar Zana Maseluta si Ursitoarele stau la o sueta admirand pictorialul Mumei Padurii in Playboy.
Alba ca Zapada si-a facut trupa de stripperi din cei 7 pitici, in timp ce Printul s-a facut pompier ca sa salveze si el, totusi, pe cineva. Cenusareasa isi cauta partener pe net si ii da intalnire la Bamboo, Zana s-a saturat de bancurile cu blonde iar Pacala face emisiuni la radio.
Harap Alb are o companie de detectivi particulari cu Pasarila Lati Lungila, iar Hansel si Gretel candideaza pentru Parlament.
Lupul si-a pirdut si blana in procesul de hartuire intentat de Scufita Rosie, iar Peter Pan nu are nici o sansa impotriva termopanelor.
Cafenelele si cluburile sunt pline de personaje care abia asteapta sa-si etaleze cartonasele cu numele castelului in care "activeaza" si asteapta povestitorii sa-i remarce si sa-i faca celebri.
Toti alearga dupa un rol in povestea updatata a inceputului de mileniu, abandonand vechile carti incercand sa evolueze dupa regulile societatii de consum.
Numai ca, dincolo de toata aceasta parada, se afla intotdeauna si un Povestitor, care este in cautarea unei noi povesti "nemuritoare", a unui Fat frumos in stare sa retina atentia Cosanzenei prin ceea ce reprezinta fara sa imite tehnica Zmeului.
Povestitorul ii cauta pe cei care ies din cadenta si se impotrivesc curentului, pe ci pentru care gandul este o arma mai putenica decat buzduganul si pot scrie basmul modern fara sa foloseasca "glamour-ul" made in Bollywood pastrand firul rosu al vechilor istorisiri.

Schimbare?

2009-03-02T08:59:00.005+02:00

Ati remarcat vreodata ca in anumite momente tensiunea devine materiala?
O piatra de moara macinand incet faina ingrijorarii si a deziluziei.
Zile gri insotite de un singur gand: "oare cand se va termina?"
Oameni trecand grabiti pe culoare, lipind zidurile, capete plecate, umeri impovarati cu o greutate invizibila, fete incordate si tigari scurte cu trei vorbe pe la colturi.
Un acut sentiment de inutilitate si o totala lipsa de perspectiva.
Marionete cu sfori lipsa, agitandu-se in cautarea unui papusar. Miscarea browniana a lui "acum, ma agit, demonstrez si poate...", la fel de inutila ca toate celelalte.
Directive peste directive, sarcini urgente fara finalitate concreta, "repede", "acum" si un Tic-tac asurzitor.
Discutii purtate in soapta, poli de putere efemeri, ordine date cu voce ascutita, menita sa te "asigure" ca lucrurile vor ramane asa cum sunt.
"Miscari de trupe", "eficientizare" de procese si tensiuna ochiului furtunii planand peste toti si toate.
Simulari acute ale puterii, hiene adulmecand lesurile ce vor veni, salturi pripite la jugulara si mirosul pregnant al inevitabilului. Hilara asemanare cu "Cele 12 munci ale lui Asterix si Obelix" -proba noptii pe campul de lupta bantuit de fantome. Doar ca, aici, este spectrul lui "nimeni" dupa ce ai fost "cineva", demonul lipsei de "spate" dupa ce, la adapostul "sustinerii" ai avut partea ta din prada.
Si, din nou, tensiunea. Avalansa unei schimbari navalind spre baza. Si umeri garboviti de teama lui "ce va fi?".
Ce ar putea fi?
Poate ca este momentul in care trebuie sa demonstram ca stim, daca stim.
Poate ca e cazul sa ne debarasam de frica indusa de cei care se pricep doar la ce fac ceilalti, si sa facem fara sa mai ventilam aerul povestind ca "vom face".
Poate ca este momentul sa adoptam tehnica sergentului : sa ascultam ordinele contradictorii, si sa facem ceea ce trebuie, lasand locotenentii sa se imbete cu iluzia puterii pastrate inca o zi.
Oricum, tornada care se apropie, va lasa pe loc doar pe cei bine ancorati in ceea ce stiu. Ceilalti vor rataci in cautarea unui "spate" care sa le garanteze o pozitie calduta pentru inca o vreme sau vor invata, intr-un final, sa faca ceva.

2 in 1

2009-02-26T09:26:00.004+02:00

Pentru ca Mugur a aruncat de doua ori manusa, reactia mea este una tipica societatii de consum: 2 in 1 ca samponul:

SUNT: eternul calator in cautarea orizonturilor largi. Un colectionar de zambete si gesturi neterminate. Un receptor de ganduri si emotii, vesnic in cautarea luminii, camuflat in uniforma incomoda a unei realitati cazone. Uneori sunt Madam Panseluta.
AS VREA: sa am curajul de a pasi pana la capat pe caile nebatatorite
PASTREZ: zi cu soare si amintirea fiecarui om frumos pe care il intalnesc
MI-AS FI DORIT: sa stiu mai mult, sa pot ierta mai curand sa pot fi mai mult eu in rlatia cu ceilalti
NU-MI PLAC: parvenitii, habotnicii, gospodinele moraliste si ci care s-au dotat cu ochelari de cal pentru minte
MA TEM: de autosuficienta , de invazia falsilor leaderi si de "lasa ca merge si asa"
AUD: linistea rasaritului de soare in savana
IMI PARE RAU: ca am falsat zambind celor pe care ar fi trebuit sa-i ignor, ca nu imi ascult intotdeauna instinctul si ca noi suntem calaii propriilor noastre suflete
NU SUNT: ceea ce si-ar dori altii sa fiu si nici atat de pozitiva pe cat ar trebui.
DANSEZ: cand imi place muzica si anturajul
CANT: doar sub dus ca sa nu sparg timpanele nimanui
NICIODATA: nu spun "niciodata". Am invatat ca roata se intoarce atunci cand te astepti mai putin
RAR: te las sa ma vezi la pamant
PLANG: atunci cand s-a umplut paharul
NU SUNT INTOTDEAUNA: asa cum mi-as dori. Dar asta imi arata ca mai am de lucru cu mine insami
NU IMI PLACE DE MINE: cand trebuie sa tac si sa inghit pentru ca nu pot face nimic si nici cand nu pot deosebi adevarul de fals
SUNT CONFUZA: atunci cand drumul pare lin; stiu ca vor urma gropi greu de ocolit
AR TREBUI: sa fiu ordonata, sa stiu sa gatesc, sa "ma conformez", sa falsez social, sa... Dar chiar trebuie?

Si acum "balsamul":
1. O ciudatenie, o chestie care te face (sau te-a facut candva) ciudat in ochii celorlalti.
Daca ar fi sa-i ascult pe cei din jur, sunt multe ciudatenii, nu una. Poate faptul ca ma placi sau nu. Neutru nu exista.
2. Fraza pe care o folosesti cel mai des si de unde vine ea…
"In concluzie" e o fraza pe care o folosesc pentru ca, atunci cand discut cu cineva, am tendinta de a-i transmite doar finalul unui rationament.
3. Filmul din 2008 care ti-a placut cel mai mult.
E serialul care imi place cel mai mult, Dr. House MD.
4. 3 defecte pe care le ai.
Acord prezumtia de nevinovatie, te iert dar nu uit si musc daca sunt calcata pe coada chiar daca astept ceva vreme ca sa o fac.
5. Cand esti cu adevarat fericit?
Cand intalnesc oameni frumosi pe dinauntru, cand reusesc sa fac ceva bun pentru cineva, cand e soare afara, cand iubesc si cand intalnesc persoane care se pot uita in ochii tai fara a fi psihopati.
Si, mai ales, cand ma pot exprima liber (mental, verbal si corporal) si cand privesc rasaritul de soare in savana.

Versus noi insine

2009-02-22T10:40:00.001+02:00

"Inteligenta Artificiala nu are nici o sansa in fata prostiei naturale!"
Simplu si cuprinzator. De ce sa ne mai zbatem?
Suntem inconjurati! Mai rau, ne complacem.
Ridicam Prostia la rang de strategie, si apoi ne chinuim coloana facand plecaciuni.
Ne chircim personalitatea de frica pierderii locului de munca si uitam ca in viata exista si cai nebatute.
Ne paralizeaza spectrul crizei.
Ne uitam in sus catre templul Prostiei si asteptam.
Tot cee ce primim sunt norme goale de continut, "modificari strategice" menite sa eficientizeze ceva, orice, dar care nu sunt, de fapt, decat o intoarcere la o structura modificata anterior tot pentru eficientizare.
Prostia are o calitate: este autosuficienta si un mare atu: este smechera.
Mai mult: noi am impus-o ca leader. Mai departe si-a creat singura reteaua.
Si in acest mod simplu ne-am dezarmat singuri in fata oricarei crize.
Hai sa analizam: sa presupunem ca solutia iesirii din criza, ar fi productia nationala de elefanti.
Mari, mici, de plus sau din piatra, cu trompa ridicata sau coborata, de toate marimile si culorile.
Si sa mai presupunem ca pentru a functiona eficient, fabrica de elefanti are nevoie de 300 de angajati, un sediu de 1000 - 1200 mp cu sali de conferinta cu tot si un singur CEO.
Simplist, stiu, dar sa continuam.
Buun, neamtul, ar folosi exact atata forta de munca, exact suprafata necesara dar ar angaja in proportie de 30% persoane cu diverse handicapuri.
Austriacul, ar folosi 200 de oameni care sa faca munca celor 300, 750 mp si cel putin 2 CEO.
Francezul, ar considera suficienti 150 de angajati, 50% fiind francezi, ar mai crea vreo 2 firme catre care sa externalizeze cate ceva si ar avea ceva mai multi sefuleti ca sa arunce pisica de colo colo.
Chinezul, ar aduce 600 de angajati pe care i-ar plati ca pe 200, intr-un spatiu de 500 mp, dar ar avea un randament de 200%.
Asta ar face ei.
Noi?
Simplu.
Noi vom avea 600 de angajati pe o suprafata de 3000 mp, platiti ca 1200 ca doar specialistii in elefanti sunt greu de gasit, un CEO si minim 2 adjuncti, daca nu 3, pentru obiectivitate.
10 divizii acolo unde este necesara doar una si, evident, una singura acolo unde sunt necesare mai multe, doar pentru a le mai "eficientiza" din cand in cand prin permutari, fie pentru a justifica activitatea, fie pentru a mai crea pozitii noi in structura.
Interpunem cel putin 3 persoane intre cel care generaza o actiune si cel care trebuie sa o execute, mai ales in cazul in care este nevoie de rapiditate.
Ne dotam cu cea mai noua tehnica de calcul, dar nu stim sa folosim Vista sau Excel, iar Internetul il privim ca pe un apanaj al adolescentilor ignorand avantajele evidente.
Ne plangem ca nu avem angajati performanti dar la Directia elefanti albastri il punem sef pe cel de la Puericultura elefantilor roz fara trompa, iar cel de la Analiza efectelor crizei asupra metabolismului elefantilor verzi este un specialist desavarsit adus cu mari eforturi de la Compania de promovare a lumanarilor tip candela cu miros de viata mai buna.
Comentam bugetul: prea mic dupa parerea noastra, analizam criteriile de "performanta" si satisfactia clientilor, 1 si cu 1 fac 2 sau 5 dupa caz, ne agatam de sabloane: " asa a fost intotdeauna" iar daca vine unul cu o solutie care se foloseste de 6 ani in Europa, avem argumentul suprem: " si cum si-au dat ei seama ca functioneaza intr-un timp asa scurt?" .
Facem plecaciuni: "da sefu', sigur sefu'", si nu avem curaj sa spunem ca legislatia s-a schimbat dar Normele privind plasarea elefantilor hibrizi nu, sau ca strategia de comunicare virala nu presupune sa imbolnavim pe cineva.
Avem tot felul de scuze: "nu s-a schimbat inca mentalitatea", "trebuie sa eficientizam activitatea, dar dureaza", etc.
Incercam sa nu ne abatem de la calea batuta, chiar daca asfaltul s-a crapat de mult si ne impiedicam de gropile lui "lasa ca merge si asa".
Dar, peste toate, aruncam poleiala participarilor si "membership-urilor" pretioase la tot felul de comitete si comitii, palida scuza pentru "nu stiu, dar ma dau mare".
In final, cand tragm linie, ce avem?
Declaratia de presa: " In ultimul an, Compania noastra a adus un val de noutati pe piata de profil pe fondul unei cresteri cu 250% a profitabilitatii, in baza implementarii unor tehnici novatoare de crestere a trompei elefantilor", etc.
Realitatea: " Cati elefanti din aia hibrizi am vandut? 3? Si aia au fost returnati?"
Si iar permutam si "eficientizam". Asta asa ca sa nu ne poate spune cei de la Autoritatea de gazduire a elefantilor ca nu am facut ceva.
A, si dam vina pe criza. Cea mai buna scuza.
Si pe Prostie.
Dar uitam ca noi am ales Prostia ca scuza la lenea de a descoperi caile mai putin batute.
Bagam capul in computer si ne ascundem de realitatea creata de noi.
Si apoi: "Inteligenta artificiala nu are nici o sansa in fata prostiei naturale".
Noi, insa, avem. Dar trebuie sa vrem.

Nu e de ajuns sa iubesti

2009-02-17T01:01:00.008+02:00

Sunt satula pana peste cap de ziua lui Valentin si de Dragobete in forma lui comerciala.
De ipocrizia baloanelor roz si a cutiilor si cutiutelor in forma de inimioara, de emisiunile in care vedeta x este ceruta in casatorie de iubit / iubita neaparat in direct ca sa creasca rating-ul.
Fac alergie la simulacrul de romantism care pluteste in aer si petrecerile "pentru indragostiti" din cluburile de fitze la care toata lumea bea cocktail-uri roz.
Si la expresiile gen " pe mine ma lasa rece Valentine's Day", "Dragobetele este sarbatoare romaneasca" urmate de dezmagirea manifestata cat mai evident cu putinta daca el nu a aparut cu un "nimic", un "cadouas" legat cu funda roz.
Nu cred ca am nevoie de o zi sau o luna anume ca sa spun "te iubesc".
Am nevoie doar de curajul de a-mi asuma sensul deplin al lui "te iubesc".
Mai departe, cuvintele lui Jaques Salome primite astazi pe mail spun restul.

"Nu e de ajuns sa ii spun te iubesc daca nu pot primi toata aceasta dragoste in mine,
Nu e de ajuns sa vreau sa fiu iubit daca relatia mea nu este in acord cu darul iubirii primite.
Nu e de ajuns sa imi exprim dorintele,trebuie de asemenea sa accept sa nu le impun.
Nu e de ajuns ca ea sa-mi spuna dorintele ei, daca nu stiu sa le primesc sau sa le amplific.
Nu e de ajuns sa o las sa creada ca vreau o relatie de cuplu cand eu imi doresc doar sa ne intalnim.
Nu e de ajuns sa raspund asteptarilor ei daca nu stiu sa le exprim pe ale mele.
Nu e de ajuns sa o las sa creada ca ma poate iubi, daca mie mi-e teama de iubire sau mi-e frica sa devin dependent
Nu e de ajuns sa ma las iubit daca nu sunt sigur de propriile mele sentimente.
Nu e de ajuns sa fiu pasional daca nu disting nevoile ei de ale mele.
Nu e de ajuns sa ma arat cu ea daca nu o vad cand suntem impreuna.
Nu e de ajuns sa ii promit ziua de maine daca nu sunt capabil sa traiesc in prezent.
Nu e de ajuns sa ii spun: vreau sa traiesc cu tine daca nu sunt eliberat de angajamentele mai vechi.
Nu e de ajuns sa ii spun: poti conta pe mine daca eu sunt inca dependent.
Nu e de ajuns sa ii fiu fidel daca simt ca nu imi sunt fidel mie insumi
Dar uneori e de ajuns sa-mi asum riscul de a spune toate acestea si mai multe
pentru a incepe sa construim impreuna dincolo de intalnire, o relatie plina de viata.". - Jacques Salome

Carte de vizita

2009-02-15T01:29:00.002+02:00

Ne plac cuvintele mari, titlurile si cartile de vizita.
Ne place sa credem ca noi stim cel mai bine, ca "solutia" este la noi, ca suntem "specialistii".
In general, toti ne pricepem cel mai bine la ceea ce face altcineva, stim cel mai bine sa gasim gauri in schweitzer, prezumtia de nevinovatie este "o chestie de la americani dom'le" iar feed-back-ul este inlocuit cu barfa pe la colturi si rautatile marunte.
Ne prevalam de "asa s-a facut intotdeauna" fara sa avem raspuns la "de ce?", aplicam orbeste norme si proceduri fara sa remarcam greselile elementare de matematica din formule, comunicam fara sa spunem ceva, si, apoi, ne uitam invidiosi in curtea vecinului si ne intrebam: "de ce el si nu eu?".
Ne inghesuim sa devenim membri in tot felul de asociatii, nu ca ne-ar interesa foarte tare sa facem ceva, dar titulatura da bine pe cartea de vizita.
Suntem experti in toate si in nimic, transformam opiniile personale in axiome de business, privim de sus tehnicile noi, inventam cat mai multe norme care sa blocheze accesul noului.
Pretindem ca suntem deschisi la nou, ca orizontul nostru e larg, dar, din secunda in care ne vedem cu "Manager" pe cartea de vizita, orizontul se restrange brusc la ceea ce apoi numim "punctul meu de vedere".
Alergam dupa titulaturi bune de pus pe "business card", ca si cand ne-ar conferi un titlu nobiliar. In curand o sa ne punem "din greseala" si cate un "von", ca poate ne foloseste la ceva.
Consumam teribil de multe bucatele de carton, impartind in dreapta si in stanga ego-ul si nevoia de "recunoastere" si colectam nume si pozitii asa cum faceam colectie de servetele cand eram copii.
Zambim fals si impartim complimente in care nu credem, simulam sinceritatea dar ne este frica de ea.
Dar cel mai tare ne este frica de intalnirea cu cei care chiar stiu.
Ne e frica de criza pentru ca simtim ca valorile se vor reaseza, ca va trebui sa demonstram autenticitatea titlurilor de pe cartea de vizita.
S-a terminat cu frazele autosuficiente de genul: "lasa ca stiu eu ca aia care ne cer info pe site sunt cel mai putin informati", gata cu suprematia "hartiilor" si "noi toti stim despre tot".
Acum, in loc sa palavragim "importanti" despre simpozioanele la care am participat, trebuie sa facem sa se intample lucruri, sa ne adaptam rapid, sa tinem cont si sa aplicam metodele pe care le-am respins pana ieri.
Si ne este frica, pentru ca de cealalta parte a baricadei se afla cei care stiu.

Urcus

2009-02-14T19:30:00.003+02:00

Uneori am impresia ca urc pe un drum ingust catre un orizont in ceata. Perspectiva se schimba, constante sunt doar prapastia, peretele de stanca si "trebuie".
Mi-as dori sa fiu vultur sa pot zbura sau capra neagra sa pot sari pe stanci, dar, iata-ma pelegrin urcand Golgota unei himere.
Intotdeauna am crezut ca raspunsul se afla acolo, dincolo de ceata si nici o clipa nu mi-am imaginat ca l-am avut tot timpul in buzunar.
A fost nevoie sa dau la o parte mastile din jurul meu ca sa realizez ca, de fapt, calea este importanta, nu ceea ce se afla la capatul ei.
Ca, la capatul drumului, nu te va intreba nimeni daca ai urcat incet sau repede, dar vei fi intrebat ce ai invatat de-a lungul lui.
Ce ai vazut, daca ai gasit cuibul vulturului sau floarea de colt, cate rasarituri ai privit si cate capre negre ti-au iesit in cale.
Cine ti-a fost alaturi si cine nu, de cate ori ai plans sau de cate ori ai intins o mana prieteneasca.
De cate ori ai iubit si de cate ori ai stat de vorba cu tine insuti.
Cred ca, la capatul drumului, cineva pune in balanta, cata fericire ai primit si cata ai dat, vorbele bune si gandurile negre, binele de dragul binelui si raul gratuit.
Nu poti trisa pentru ca balanta stie masura exacta a lucrurilor, iar cararea iti cunoaste urma pasilor,
Tot ceea ce poti face, este sa urci cu incredere in tine si sa te bucuri de fiecare pas chiar daca, uneori, te dor ingrozitor picioarele.

Poveste

2009-02-10T23:53:00.000+02:00

"La barza chioara ii face Dumnezeu cuib" - zicala populara

"Intriga" pe scurt:

Pui de boxer (boxerita), luat dupa multe rugaminti avand ingrata misiune de inlocuitor.
Conflict deschis intre boxer si mama devenita dog-sitter.
Plansete si ultimatumuri: "ori eu ori ea".
Si dilema: "si acum?"
Internet, provideri de zgarzi de dresaj si, in fine, un site cu preturi rezonabile.
Telefon si... surpriza: "nu mai vindem accesorii de dresaj", urmata de: "dar facem dresaj"
Si, de aici, o conversatie extrem de lunga.
Apoi, un nume cunoscut, si constatarea: dar noi ne cunoastem!, urmata de"ce problema ai?"
Si, una bucata boxerita, este cazata si incepe dresajul la padocul in constructie.
Final: dupa 5 luni de, boxerita se intoarce acasa, dresata si cu apucaturi de caine lup.

Dar povestea nu este asta.
Povestea este despre oameni normali in vartejul de anormalitate egoista.
Despre oameni care iubesc animalele si asta se vede in modul in care este gandit fiecare detaliu al "hotelului" de caini.
Nu are nici o legatura cu "hotelurile" de fitze unde dai bani si iti iei cainele bolnav inapoi.
Este nou nout, padocurile au gresie si incalzire in podea iar mancarea este chiar premium.
Despre oameni care pun pe primul plan calitatea a ceea ce ofera si abia apoi profitul, relatia interumana fara meschinul "da' mie ce imi iese?".
Despre bucuria de a descoperi inca doi "Neo", care fac ceea ce le place, cu profesionalism si dragoste de animale.
Se poate ca acest post sa para sau chiar sa fie patetic. Si?
Eu il consider mai degraba trist.
E trist sa ajungem sa ne bucuram ca mai descoperim si Oameni in jurul nostru.
Si, mai ales, profesionisti.
E trist ca nu ne putem revansa decat cu un simplu "multumesc" si e si mai trist ca, uneori, uitam sa-l spunem pentru ca noi suntem de parere ca ni se cuvine.
Norocul nostru ca "la barza chioara ii face Dumnezeu cuib"

Hiena de birou

2009-02-05T01:53:00.000+02:00

"Hienele sunt atat de urate, incat nici mamele lor nu le iubesc" - Stephen Mutumba
Mda si mai sunt si hermafrodite.
Urate creaturi. Cercetatorii spun ca sunt extrem de inteligente. Probabil.
Insistente? Cu siguranta.
Am urmarit intr-o dimineata ritualul unei familii de lei.
E drept ca ajunsesem la ceva timp dupa ce vanasera, masculii tocmai terminau partea cea mai buna a prazii paziti de leoaice si pui care isi asteptau randul.
Tot acest ritual vazut de aproape te fascineaza. La fel de interesant, insa, este si spectacolul care se desfasoara de jur imprejur.
Pe noi ne calauzisera vulturii zburand in cercuri deasupra locului. Atrase de mirosul de sange cald, au inceput sa apara hienele. Intai timid, una cate una, apoi din ce in ce mai aproape.
Leoaicele deranjate de sunetele inalte, chitaite intorc capul catre ele.
Acestea se retrag, spinari cocosate, cozi atarnand intre picioare intensificand chitaiturile.
Dansul a continuat o bucata de vreme, un pas inainte, doi inapoi la maraielile leoaicelor agasate.
Intr-un tarziu, acestea pleaca satule, intorcand din cand in cand capul spre hienele care inca asteapta.
Odata ce leii se distanteaza suficient pentru a se simti in siguranta, hienele prind curaj: unele alearga demonstrativ pe urmele "regilor", celelalte se reped lacome asupra lesului, la concurenta cu vulturii.
Inghesuiala mare la resturile festinului.
Imaginea necrofagilor napustindu-se asupra ramasitelor imi revine in minte din ce in ce mai des.
Si aici avem vanatori si vanat, lei, antilope si gheparzi. Si din ce in ce mai multe hiene.
Hiena de birou, nu e atat de urata fizic. Are doar cocoasa propriilor frustrari provenind din invidii si rautati marunte si incercarea obsesiva de a parea ceea ce nu sunt.
E colegul care se plange in permanenta ca este subapreciat, ca seful anterior l-a persecutat, ca nu se afla pe o pozitie conform pregatirii, ca toata lumea il barfeste: "fara motiv zau".
E subalternul care te ia in primire din prima zi si iti prezinta "realist" situatia. De ce el? Pentru ca ceilalti sunt "timorati".
Hiena de birou are cateva manifestari tipice:
- face curat in "zona comuna" a biroului, avand grija sa fie remarcata, motivand ca "nu poate sa stea", daca vede ca e loc, baga si o sageata mica: " nu ii inteleg pe ceilalti cum de pot sta asa",
- iti spune cat de nedrept a fost seful anterior cu el, cat l-a persecutat "inuman, zau", cat de neprofesionist era, si cat de 'diferit" esti tu, a vazut el asa din prima, pentru ca el cunoaste la oameni
- cat de mult munceste el in comparatie cu ceilalti, desi tu vezi ca toata ziua sta pe internet si rezolva doar problemele personale
- alearga sa te informeze ce barfe au aparut despre tine, tataie din buze "dom'le cata rautate", chiar daca el este zvonerul
- isi face autocritica, nu de alta dar asa nu mai poti spune tu ceva
- musca in stanga si in dreapta pe cei din aceeasi specie ca sa-si dovedeasca "loialitatea",
- incearca sa-ti spuna prin orice metoda cat esti de minunat, cat esti de bun, etc
Suna cunoscut?
Daca hiena e hermafrodita, hiena de birou, are doua fete.
In momentul in care nu mai esti colegul, sau seful, se manifesta "simptomele" versiunea 2:
- "cine ma? ala? hai sa fim seriosi! habar nu avea, bine ca l-au dat afara/a plecat ca ne tragea in jos"; "si nu ai vazut ce nashpa se imbraca?"; "ce cutra dom'le. nu stiu ce avea cu mine"
- daca pana atunci erai cel mai minunat, afli ca aveai o personalitate oribila sau imorala
- tot ceea ce nu a facut, sau a facut prost este, evident, din vina ta
- daca ii amintesti ca i-ai dat ceva de facut, devine brusc amnezic, manifestarile variind de la simpal negatie a primirii sarcinii, mail-ului, etc, pana la tonul ridicat si fata rosie de nervi in momentul in care aduci dovezi
- daca, cumva, miroase ca ar avea o sansa cat de mica sa-ti faca rau, fii sigur ca isi va concentra eforturile in acest sens, incercand sa se alieze cu noul sef ca sa aiba mai multe sanse, dar totul pe sest, ca saltul la jugulara este, totusi, apanajul leului
- si, evident, pntru a-si sterge urmele inventeaza diverse povesti pe care le profereaza acolo unde poate
Acum suna si mai cunoscut?
Ati putea crede ca, de fapt, asta este descrierea dinupaturicilor.
Nu, hiena si-ar dori sa ajunga macar la acel nivel, dar nu reuseste, mai ales pentru ca ii lipseste o calitate esentiala: nu stie sa-si faca aliante si pe orizontala si pe verticala in jos.
Crede ca numai in sus trebuie sa-si faca aliati. Sigur asta considera el ca este, un aliat.
Ei bine, aici greseste profund.
O alta hiena ajunsa sef nu il va crede pentru ca si el a facut si face la fel.
Un Dinu Paturica, il va accepta, pentru ca-i place masajul intern executat cu limba, dar nu il va promova niciodata pentru ca nu il poate pacali.
Sacalul se va alia cu el pentru o vreme pana isi va atinge scopul, si, in final se va debarasa de el intr-un mod mai mult sau mai putin elegant.
Leul il va tolera, poate i se va face mila oarecum, va aprecia tradarea dar nu pe tradator.
Leul de iarna poate se va lasa pacalit, il va lasa chiar sa creada ca poate sa muste, si ii va urmari miscarile cu un zambet in coltul gurii, asteptand sa vada ce miscari face, daca reactioneaza standard sau e inventiv.
Nu il va invita niciodata la festin, dar il va face sa-i simta gheara rece pe ceafa atunci cand se asteapta mai putin. Nu neaparat punitiv, ci doar pentru a-i reaminti ca nu va accede decat la resturile festinului.
Si, pana la urma, nu faptul ca primeste doar ramasitele este esential, pentru ca, uneori toti avem parte de resturi.
Dar faptul ca in fiecare zi trebuie sa-si asaneze urmele de pozitivism si sa se automutileze moral pana la alienare pentru a se adapta la ce crede el ca este cheia succesului sau a supravietuirii la birou este trist, mai ales cand este alegerea ta din teama sau incapacitatea de a-ti asuma riscul de a avea coloana vertebrala.
Nici macar nu e cazul sa pedepsesti hiena de birou, e suficient sa o faci sa-si constientizeze starea si sa o arunci in mijlocul haitei.

Acasa

2009-02-02T01:56:00.001+02:00

Vi s-a intamplat vreodata ca, mergand catre o destinatie oarecare, sa aveti sentimentul ca mergeti acasa?
Mda, acum cativa ani si eu as fi ridicat din spranceana si as fi raspuns: "Da , daca tocmai mi-am cumparat casa de vacanta in acel loc"
Dar asta a fost inainte de Mara, Masai Mara.
Stiu ca este foarte la moda sa mergi in Africa si apoi sa-ti publici pozele si impresiile in diverse tabloide.
Dar, in acest caz, eu nu-mi doresc sa fiu la moda si, in plus, am vazut prima oara Kenia inainte sa devina un trend.
Am continuat sa merg si dupa ce devenise o fitza.
Si am reusit sa descopar locuri in care "vedetele" nu au ajuns inca, si unde, sincer, nici nu cred ca vor merge pentru ca realitatea nu este in trend.
Dar, sa revenim la Mara (dezordine colorata in limba Masai).
Dupa trezirea la 4 dimineata in atmosfera umeda a coastei, un mic dejun acompaniat de zgomotul oceanului, cafeaua lesinata model piswasser de la hotel si doua banane ("mici ca mari va plac voua acolo in Europa") si drumul hurducat de 6 km pana la Ukunda, am ajuns la Airstrip.
Ukunda Airstip, nu se compara cu nimic din ceea ce stim, daca il raportam la comfortul celui mai amarat aerodrom din Romania este ca si cum am pune in balanta aeroportul Baneasa cu cel din Dubai.
Un cub din beton cu o singura incapere, la capatul unei piste de aterizare semanand izbitor cu un drum judetean.
Ai putea crede ca aici cursele aeriene sunt doar ocazionale, insa Ukunda are un trafic apropiat de al aeroportului Baneasa. Dimensiunile avioanelor difera. Si modul de zbor, cel de alimentare si, evident comfortul.
19 locuri, neantifonat si fara toaleta. In spatiul care a fost toaleta, s-a amenajat loc pentru bagaje, asa ca, ori iti rezolvi problemele inainte de zbor, ori astepti 2 ore pana ajungi la destinatie.
Sunt debarcati pasagerii de la Nairobi, se alimenteaza (manual) apoi ne imbarcam.
Cunoscator fiind, m-am asezat pe partea stanga, stiind ca voi vedea Kilimandjaro.
Mi-am pus centura de siguranta, la fel de inutila ca cea dintr-o Dacie veche, castile in urechi pe post de antifoane si m-am pregatit pentru cele doua ore de zbor VFR peste savana.
Am adormit pret de cateva minute, dar un gand neobisnuit m-a trezit: "Acasa, ma duc acasa". M-a invadat senzatia de nerabdare amestecata cu bucurie pe care o ai doar atunci cand te intorci acasa. Si, brusc, hurducaturile golurilor de aer nu m-au mai deranjat iar zgomotul motoarelor nu a mai parut asurzitor.
Am aterizat pe fasia plana din mijlocul savanei, si senzatia a devenit si mai puternica in momentul in care am tras in piept aerul prafos.
Am pus totul pe seama faptului ca ma intorceam in locuri deja cunoscute.
Camp-ul de pe malul raului Mara, cu poarta, dar fara garduri pentru ca animalele sa poata trce noaptea sa bea apa, jeep-urile casate ale armatei britanice, cel mai bun desert si rangerul favorit. Calatoria prin savana, off - road, iarba inalta si familiile de lei dormind lenese sub soarele de noiembrie.
Elefanti trecand agale pe langa noi, specie ciudata mirosind a benzina, turme de antilope si zebre, privindu-ne precaute, babuini homosexuali, gepardul cu 5 pui si Kenia express alergand prin iarba fluturandu-si coada.
Satele de masai, turistice sau cele mai putin turistice la marginea rezervatiei, o scoala in savana avand computere donate de o fundatie, dar fara curent electric, si copii care merg cate 5 km pe jos pana acolo dar care stiu unde e Romania. Un director de scoala intors de la Nairobi ca sa-i invete carte pe copii tribului si care locuieste in maniata ca toti ceilalti.
Targuiala pe "suveniruri", colane si bratarile de picior "pe care albii le poarta la mana", urechi decupate de cerceii grei si "olesere".
Seara in camp, focul de tabara si noaptea africana animata de zgomotele hipopotamilor si a unui bush baby topaind pe cort, si "lala salama" micsorand lampa cu gaz.
Rasfat, cafeaua adusa la pat la 5 dimineata, mirosul ademenitor care iti da curaj sa iesi de sub patura in frigul de dinaintea zorilor.
Plecarea din camp in linistea sfarsitului de noapte, infasurati in paturi in jeep-ul descoperit, drumul printr-o savana dominata inca de zgomotele noptii, si, la un moment dat, o geana timida de lumina.
Ne oprim si noi odata cu sunetele noptii.
Inaintea rasaritului, acolo, in the middle of nowhere, ai parte de un minut incredibil.
Pentru un minut este o liniste absoluta, sunetele noptii se sting iar cele ale zilei inca nu incep. Doar cerul isi schimba culoarea si apare prima raza de soare. E atat de liniste incat parca te dor urechile. Dar, pentru un minut, privesti intinderea de iarba si cerul schimbandu-se de la negru deplin la albastru clar, trecand prin purpurilul zorilor si ai senzatia ca atunci si acolo toata lumea este a ta.
Apoi, animalele diurne isi incep ziua; vraja dispare dar savana te fascineaza in continuare.
Prima data, am avut impresia ca ma uit la un reportaj pe Discovery Channel si ca, din greseala, am bagat capul in televizor.
Micul dejun in savana si cafeaua bauta pe capota masinii, rangerul care poate vedea coada unui leu in iarba de la 2 km fara sa aiba nevoie de binoclu si ucenicul samburu care ne povesteste ca isi construieste casa acoperita cu tabla (ultima fitza) si ca nu a fost niciodata intr-un oras.
Acelasi ucenic, ma informase la ultimul safari ca tropai mai rau decat o turma de elefanti iar acum spera ca nu imi mai amintesc cum arata.
O alta cafea bauta pe terasa atarnata deasupra raului Mara, un alt drum, un leopard, vulturi dand tarcoale lesului unei zebre, struti, un pui de antilopa proaspat nascut, girafe timide in mijlocul unui palc de arbusti, o alta familie de lei si un raget care ne zgaltaie jeep-ul.
Si sentimentul de libertate pe care ti-l dau spatiile deschise.
"Trecerea", turmele strangandu-se in acelasi loc chemate de o vraja necunoscuta, zebrele trecand precaute, cercetasi timizi, zgomotul sutelor de animale sarind orbeste de pe malul abrupt in apa raului pentru a ajunge in partea cealalta, prada usoara pentru crocoldilii ce dau tarcoale si hipopotamii, gardienii antilopelor incercand sa-i alunge.
Asfintitul scurt si noaptea cazand cu repeziciune deasupra corturilor.
Inca o dimineata si o zi mai calda, turma de buffalo si, din nou, o familie de lei dormind: pisici uriase la umbra unui baobab.
Mirosul savanei, amestec de iarba uscata, soare, praf si animale libere.
Si, din nou, senzatia de "acasa".
Pentru ca "acasa" esti liber de constrangeri si spatii inguste, liber de bariere sociale si trend-uri, liber de ierarhii si scalvia moderna a telefonului, liber, tu, orizontul savanei si acel minut la rasaritul soarelui.

De che

2009-01-27T00:05:00.003+02:00

Exista cateva personaje al caror nume suna cunoscut pana si rapp-erilor din Harlem : Hitler, Cleopatra, Che Guevarra, Dalai Lama, Madonna, Fidel Castro si Marilyn Monroe.
Dintre toate, cel mai interesant mi se pare "El Comandante".
In primul rand, pentru ca, dincolo de propaganda din ultimul bastion al comunismului, respectul oamenilor simpli din Cuba pentru Che, este real.
In al doilea rand, pentru ca figura lui este omniprezenta pe toate articolele de inspiratie army si pe tricourile funny din Amsterdam.
Si, spre surprinderea mea, l-am descoperit pe zidul din chirpici al unei bodegi in Lamu, pe coasta de est a Africii.
In momentul in care gasesti figura legendara a Revolutiei Cubaneze intr-un oras ramas in secolul 14, realizezi ca, dincolo de propaganda, numai charisma duce legenda mai departe.
Che Guevarra este aproape un substantiv, sinonim pentru rebel si revolutie, este simbolul fortei care rastoarna ierarhiile si sparge barierele.
In ultima instanta este simbolul depasirii propriilor limite.
Un medic argentinian burghez, suferind de astm bronsic a devenit varful de lance pentru Revolutia lui Fidel.
Intr-o companie "El Comandante" este angajatul rebel, care cere explicatii si refuza sa mearga cu spinarea plecata in fata "superiorilor ierarhici". Leaderul informal.
De che uitam insa, sa-l asociem cu tenacitatea de a-ti urma calea si capacitatea de a-i face pe ceilalti sa te urmeze chiar daca esti outsider si vorbesti curios?
De che vedem numai forta razboinica si omitem charisma pe care ti-o dau propriile idealuri si care poarta legenda mai departe?
Poate pentru ca ne lipseste curajul de a alege calea spinoasa a luptei cu limitele si conditionarile autoimpuse.

Poleiala

2009-01-25T22:42:00.004+02:00

Intr-o emisiune TV, cineva se intreba in ce masura va afecta criza nevoia de show-off a romanilor.
Nu e cazul. Renuntam la orice dar nu la poleiala.
Si teoria mi-a fost confirmata intr-o seara de inceput de week-end.
Am intrat intr-o cafenea din Dorobanti, si, inca de la usa m-a lovit "poleiala" drept in moalele capului.
Am avut senzatia ca intrerupem o reuniune de familie, toti, de la chelneri la clienti, intorcand capetele si scanand preturile hainelor de pe noi. Era evident ca nu suntem "de-ai casei" pentru ca eram imbracati pentru frigul de afara si nu conform trendurilor unei primaveri iluzorii si, in plus, in loc sa fluturam cheia de la masina, am avut tupeul sa o tin in buzunar.
Dupa ce ne-am asezat la o masa, m-am uitat de jur imprejur, cu nedumerire. Decor banal de cafenea, cu mese putine, innobilata doar de zona in care este pozitionata. Personal blazat evaluand clientii dupa telefonul mobil si cheia de la masina. Un ecran pe care rula o prezentare de modele de ceasuri, inele si telefoane.
Clienti, la cateva mese, discutii pretioase la o cafea sau apa plata cu lamaie, intrerupte doar de "studierea" atenta a telefonului, sau de aranjarea manecii puloverului astfel incat sa se vada cat mai bine ceasul de marca (aspirational la cele prezentate pe ecran) si privirea circulara "se vede?". Simulare de "glamour" la consumatie de criza.
Produsul tipic post - Revolutie, baiatul sau fata de "oras", privindu-i de sus pe "outsideri' si cu admiratie pe cei care tin prima pagina a revistelor, pentru care branding-ul personal inseamna epuizarea cartilor de vizita in cluburile de fitze si confunda barfa marunta si cunostintele de club cu networkingul si prietenia.
Daca te uiti prin stratul subtire de spoiala si vezi dincolo de povestirile din vietile altora, ai aceeasi senzatie pe care ti-o dau Mos Craciunii de ciocolata: atat de mari si atat de goi pe dinauntru.
Cu toate astea, ei iti dau directiile de urmat in perioada de criza: poate ca industria se duce la vale, exportul si transporturile sucomba, dar comertul de fake-uri va inflori.
Daca pana acum, se mai cumpara luxul original, acum, succesul va fi al negustorilor de "poleieli" autentice si al cafenelelor cu vitrina la strada in care sa poata fi etalate.
Si, in fond, la ce ne trebuie originalul atata vreme cat si un fals "can do the job"?

Pe-un picior de plai

2009-01-22T18:28:00.005+02:00

Da-i unui om un peste, si va fi satul o zi intreaga: invata-l sa pescuiasca, si va fi satul o viata intreaga - LAO TZU.
Asta daca el sa vrea sa invete sa pescuiasca.
Noi nu vrem.
Dam vina pe Miorita si asteptam cuminti sa ne inghita criza.
Un popor de fatalisti, bocitoare si carcotasi.
Incearca tu sa ma inveti sa pescuiesc, pentru ca eu ma voi plange cu siguranta de calitatea unditei, de locul de pescuit si de lipsa unui ceaun adecvat. Si voi astepta in continuare "inevitabilul".
In scoala primara ni s-a indus ideea ca Miorita reflecta filosofia poporului roman.
Ei bine, asa este.
Si atunci ca si acum m-am intrebat de ce a stat ciobanul si a astepta sa fie omorat cand putea face destule.
Acum am si raspunsul: oficial, asa se nasc martirii, de fapt pentru ca e mai simplu sa stai sa astepti fara sa faci nimic altceva decat sa te jelui de mila celor care te vor plange.
Uitati-va in jur. Ce vedeti? Nimic?
Evident.
Criza. Vine criza. A venit criza. Se adanceste criza.
Noi?
Ca si ciobanul mioritic, ne asezam sarica sub cap, privim la stele (eventual cele de pe steagul american) si asteptam.
Nu misca nimic.
Avem un guvern. Ei si? Lasam criza in standby, pana ne impartim noi jucariile.
Avem un sistem bancar. Vorbim despre masuri de criza, dar asteptam sa se termine de impartit jucariile ca sa le punem in aplicare.
Nu avem infrastructura. Am vrea, dar nu credem ca putem atrage fonduri europene ca sa rezolvam situatia.
Agricultura e la pamant. Minunat, dar nu e domeniu prioritar.
Ar trebui sa eficientizam procesele. Dar e mai simplu sa concediem personalul. Ce daca nu vom mai avea cu cine produce, si, automat, nu vom avea din ce plati ajutoarele de somaj.
Asteptam o solutie tot de la cei cu jucariile.
Ei, la randul lor, asteapta de la altii.
Baieti destepti insa. Pentru ca si ei tot mioritici sunt, stiu exact ce ne trebuie. Stiu ca nu ne vom apuca de pescuit si ca vom sta cu ochii la stele.
Si, ca sa nu ne plictisim, ne-au dat si noua o jucarie: oficializarea interceptarii telefoanelor, e-mail-urilor, etc.
Iar noi, asteptam fatalitatea, perorand indignati de legalizarea "invaziei in sfera personala".
Si asta, in timp ce altii isi impart linistiti zonele de pescuit pe care noi le ignoram.

Ordinea de zi

2009-01-17T00:11:00.004+02:00

Avem un apetit teribil pentru nenorociri.
Crime, falimente, sinucideri, accidente, divorturi, calomnii, violuri, curentul Emo, disponibilizari, afacerea valiza, saracie, analfabeti, pedofili, proxenenti, rata de indatorare, droguri, adulter, razboi, alcool si criza.
Cam astea ar fi "headline -urile" in presa si programele de stiri.
Le ridicam audienta si ratingul consumand lacomi articole, stirile de la ora 5, "Surprize, surprize", "Test de fidelitate" si fenomenul national: Elodia.
Si, daca nu e suficient, continuam cu filme pline de violenta.
Citim si tuguiem buzele, comentam stirile intreband retoric "unde o sa ajungem dom'le?".
Ingeram mizeria umana doar pentru a ne lamenta, ne simtim "conectati", ne da un sentiment de trista superioritate si siguranta distanta. Dincolo de paravanul paginii de ziar si al ecranului, "lumea" noastra e mai buna, "bine ca nu e mai rau", "lasa ca merge si asa".
Ne plangem de mila: " e criza dom'le", urmarim avizi vestile de la Parlament si iar comentam umfland balonul cu panica. Suntem atat de ocupati sa consumam uratul incat nu observam ca ne marcheaza. Suntem incruntati, cand nu ne plangem, barfim, inventam "adevaruri" si "scenarii", invidiem dar pretindem ca suntem invidiati, stim noi mai bine ce crede si simte fiecare, indiferent de subiect, muscam, dar numai pe la spate, confundam seriozitatea cu lipsa de vlaga, discursurile cu adevarul si zorzoanele cu stilul. Cautam "normalitatea' dar firescul ni se pare regizat.
Hohotele de ras sunt zgomotoase, cartile, prea scumpe iar arta inutila.
Ridicam ochii spre cer doar daca auzim elicopterul Politiei, ratam rasaritul deasupra cupolei CEC-ului si pescarusii de-a lungul Dambovitei, nu mai avem bancuri cu Bula iar despre Paunescu stim doar ca face politica, si, in goana noastra dupa "senzational", ne ratam pe noi insine.
Ne refuzam increderea, optimismul si vointa de a merge inainte fara a calca pe cadavre, ignoram poezia si dam la o parte tot ceea ce iese din sabloanele autoimpuse. Si apoi ne intrebam unde ne-a disparut "pofta de viata".
Niciunde, este tot aici, asteptand sa se termine programul de stiri si, intre doua reclame, sa ne aducem aminte de noi.
Vorba poetului:

"Haideti sa uitam sa vietuim urît
Mai avem pe lume ce iubi
Si satui de surogate pîna-n gît
Sa refacem ordinea de zi.
Daca-i bal, atunci sa fie, totusi, bal
Si un ceai sa fiarba în ibric
Puneti viata noastra punctul principal
Si în rest sa nu vorbiti nimïc. "

Antidot la Modelul de leadership made in Ro

2009-01-12T01:15:00.001+02:00

Din ce in ce mai des imi revine in minte un fragment din "Arta conversatiei":"Promite-mi ca voi veni la inmormantarea ta"
Esenta valorii umane definita intr-o fraza care te obsedeaza, ramane undeva in subconstient, si o intelegi abia dupa ce viata si-a ascutit ghearele pe tine.
Abia atunci te izbeste sensul ei si te readuce la elementele de baza, la ceea ce conteaza.
In fond, spre deosebire de nunti si botezuri, procentul celor care merg la inmormantari din obligatie este mult mai mic.
Daca ii eliminam si pe cei care merg pentru a se asigura ca "dusmanul" nu mai este, si psihopatii, ne ramane un procent destul de mare de adevar.
Avem tendinta de a uita ca nu suntem eterni.
Uitam ca nisipul din clepsidra curge intr-un singur sens, si ca, la final, suntem cantariti cu aceeasi balanta.
Speram in viata de apoi, in reincarnare, dar nu avem garantii.
Probabil ca de aceea folosim activ doar 10% din capacitatea creierului. Restul este, poate, pentru uitare.
In rest, impartim lumea in tari bogate si sarace, cumparam fericire in doze mici, alergam in sus si in jos pe scari ierarhice si sociale, ne razboim pentru fasii inguste de pamant sau in numele unui zeu razboinic, secam seva copacilor pentru a ne plange mai apoi de lipsa de oxigen, si construim pentru a darama.
Ne plecam in fata idolilor, a regilor si a magnatilor. Si ne dorim si noi Puterea.
Ne uitam cu un amestec de admiratie bolnava, teama si invidie la cei care o au, la pojgita aurita a mirajului.
Paradoxal, privim intotdeauna in directia gresita. Ii admiram, adulam, invidiem sau slugarim doar pe cei pentru care puterea este o scuza pentru a-si manifesta frustrarile si rautatile marunte.
In graba de a ne profila, de a indeplini sau de a ne feri de "fulgerele" olimpienilor, pierdem perspectiva incarcandu-ne cu si mai multe "task-uri" si "to-do list", nu mai vedem padurea din cauza copacilor.
Si pe asta mizeaza olimpianul.
Pentru ca, de sub teancul de sarcini urgente, nu mai ai timp sa remarci izbitoarea asemanare a "zeilor" cu "nobilimea" de la Curtea Regelui Soare. Nu mai vezi decat peruca, pudra si parfumul, dar nu si ce se ascunde in spatele lor.
Daca indepartezi mobilierul si accesoriile de birou, telefonul mobil, evident capat de serie, masina de serviciu, supa calduta a businessului functional si "networking-ul", constati, uneori, ca "bufnitele nu sunt ce par a fi".
In spatele recuzitei care defineste pozitia , se ascunde incrancenarea salamului cu soia, razbunarea rasetelor rautacioase din copilarie, refularea golului sufletesc si incapacitatea de a-si depasi propriile tare.
Manifestarile exterioare sunt, de cele mai multe ori, direct proportionale cu nivelul frustrarilor acumulate in urcarea pe scara ierarhica, respectand neabatut modelul de leadership made in Ro.
Improasca venin de sus in jos, calca pe capete plecate, la inceput pentru a-si pansa orgoliile ranite, mai apoi dintr-o nevoie bolnava de recunoastere si totul sub peruca atent pudrata a "implementarii sistemului de management".
E ca un drog. In fiecare zi mai mult, in fiecare zi o noua treapta, un nou truc pentru a pacali timpul, un carusel ce pare de neoprit in furia de a inchide toate usile catre "ceilalti", de a nu-si lasa loc de "buna ziua".
Castele de nisip pe care le poti darama cu o singura fraza: "Promite-mi ca voi veni la inmormantarea ta".

Supersonic

2009-01-06T20:06:00.000+02:00

Se spune ca 2009 este primul an dintr-o noua era. Epoca schimbarii perceptiilor.
Posibil.
Semnele sunt in jurul nostru: timpul comprimat, sarbatori de iarna in care spiritul Craciunului a fost inlocuit de zbateri politice si reclame, conflicte armate si spectrul unei crize mondiale amplificat de panica politicienilor.
Si noi, traind fiecare zi in viteza a cincea, zbatandu-ne intre rate, sefi, decibelii din trafic, scari ierarhice si sociale, barfe, calcule si cheltuieli, tabloide si atac informatic.
Un supersonic coborand cu viteza prea mare catre puntea portavionului, si care trebuie sa agate carligul pentru a se opri la timp.
Poate ca trebuie sa aterizam, si, inainte de a decola din nou, pe durata verificarii tehnice, sa stabilim cu noi insine, care este misiunea noastra si cum vrem sa o indeplinim.
Deschis, cinstit si luand in considerare greselile si defectiunile tehnice.
Pentru ca in aceasta misiune nu ne putem permite sa omitem faptul ca altimetrul s-a defectat, ca trenul de aterizare nu raspunde la comenzi sau ca, la ultima decolare, nu am pastrat distanta de esalonare.
Decolarea este optionala, aterizarea, insa, obligatorie. De aceea, trebuie sa ne asiguram ca avem un carlig sigur care sa ne tina pe punte, temperand viteza.
Indiferent de zbor, goluri de aer, sabotaje si defectiuni, avem intotdeauna nevoie de ceva care sa ne readuca la sol.
Iar acel ceva suntem noi. Fara mastile cotidiene, dezbracati de conventii si ierarhii, fara regrete si invidii, noi, cu bune si rele, cu zambete si lacrimi si sperante.
Noi suntem cei care conteaza, carligul care securizeaza aterizarea indiferent sub ce pavilion navigheaza portavionul.

Este atata rutina in lume

2009-01-01T23:19:00.001+02:00

"Este atata rutina pe lume si atat de putin adevar" _ Ileana Vulpescu
In fiecare zi ne dorim sa evadam din rutina, dar, creem reguli de utilizare a adevarului.
La sfarsitul fiecarui an tragem linie, evaluam, ne facem promisiuni pentru ca din prima zi a urmatorului an sa uitam de ele, sa ne aruncam in mijlocul tornadei cotidiene.
Cautam adevarul dar ne lasam inselati de promisiuni si discursuri populiste.
Am vrea sa ne fie mai bine, dar ne impiedicam in propriile compromisuri.
Ne promitem ca vom privi inainte, dar ne lasam trasi inapoi de propria noastra nesiguranta.
Nu stiu care sunt ultimele modele Prada, dar stiu care sunt ultimele tendinte in "moda office".
Ne zbatem sa obtinem venituri si cat mai multe avantaje, job-uri cat mai standardizate, cat mai multe regulamente de urmat, organigrame si fise de post cat mai detaliate.
Asta cautam.
Insa nu este cool sa afirmi ca asta iti doresti.
Trendy este sa te plangi de rutina, ca sunt prea multe regulamente, dar, eventual, mai faci si tu inca unul, de lipsa de flexibilitate, dar sa te ascunzi in spatele normelor de fiecare data.
Sustii gandirea "out of the box", dar procedurezi creativitatea. Condamni sabloanele, dar le folosesti constant.
Poate ca este o reminiscenta din "epoca de aur", o influenta a multinationalelor sau doar nevoia acuta de siguranta a rasei.
"Moda office" ne acapareaza, devine parte integranta a normalitatii.
Le spunem celorlalti ceea ce vor sa auda, vorbim despre importanta carirei sau a familiei in functie de context, depersonalizam comunicarea, consumam surogate alimentare si ne inconjuram cu surogate de prieteni pe care le numim network.
Citim presa pe internet, mergem la evenimente mondene dar nu mai avem timp pentru prieteni, infieram barfa dar consumam tabloide, citam ultima carte a lui Coelho dar omitem sa spunem ca, de fapt nu ne place sau nu l-am citit.
Ne punem o masca pentru job dar uitam sa o mai scoatem la sfarsitul zilei. Devine parte din noi. Devenim ceea ce pretindem.
Si apoi: " Este atata rutina in lume si atat de putin adevar".

Teamwork

2008-12-29T03:00:00.000+02:00

Va amintiti balada Mesterului Manole?

"Mesterii grabea,
Sfarile-ntindea,
Locul masura,
Santuri largi sapa
Si mereu lucra,
Zidul radica,
Dar orice lucra,
Noaptea se surpa!"

Ati recitit de curand legenda?
E de recitit. Integral.
Pentru ca, de fapt, este o descriere extrem de plastica a modelului romanesc de lucru in echipa.
Ce ridicam ziua, noaptea se darama.
Incepand cu Ceausescu care culca la pamant cartiere intregi cu un singur gest si pana la managerul nou instalat, tiparul este acelasi.
Nimic din ce a construit cel dinainte nu mai corespunde.
Indiferent cum se prezinta, "nu mai este in trend", "ideile folosite sunt depasite", "nu cadreaza cu politica institutiei", substratul este acelasi. Cum sa recunosc eu ca "celalalt" a lasat ceva bun in urma? Ca a stabilit un standard? Mai ales daca e greu de atins.
Mai bine facem tabula rasa, gasim noi gauri in bucata de sweitzer si pretindem ca trebuie sa o luan de la zero.
E mult mai simplu si extrem de sigur. In acest mod nu trebuie sa continuam si nici sa pastram un nivel stabilit de altul, ci, sub masca reorganizarii, putem sa ajustam totul la nivelul nostru.
Unde mai pui ca toata raspunderea pentru esecuri ii revine antemergatorului iar succesul ne apartine.
Ce conteaza ca dealul se surpa? A zis seful ca acolo vrea biserica, acolo o facem.
Nu venim cu pareri proprii, sa nu ne cada capetele.
Nu venim cu solutii altele decat cele aprobate.
Nu ne asumam raspunderea, o pasam sefului ca de aceea are salariul mai mare.
Si ce daca se surpa noaptea ce am ridicat ziua?
Asta inseamna ca vom avea mai mult timp de munca, si ca ne vom putea plange de volum si, cine stie, sa cerem si marire de salariu pentru ca, nu-i asa, ne streseaza teribil chestia asta.
Si daca, cumva, avem vre-un destept care are o solutie de stabilizare a constructiei, il asiguram de tot sprijinul nostru, dar avem grija sa ne asiguram ca nu semnam nimic in sensul asta, ca avem alte sarcini de indeplinit, ba, in cazuri extreme, ne luam concediu medical.
Ne aducem brusc aminte ca munca inseamna responsabilitate " Sa-si asume dom'le daca tot vin cu idei, ca eu am copii acasa".
Si il lasam sa se descurce singur.
Daca se surpa din nou este, evident, numai vina lui pentru ca nu a respectat procedurile si a incalcat protocolul.
Daca a doua zi constructia este in picioare, este, logic, succesul muncii sustinute in echipa. Si este cazul ca echipa sa primeasca o prima pentru solutii inovatoare.
Si, pentru a ne asigura ca "desteptul" isi cunoaste lungul nasului, ii tragem scara de sub picioare, insistam la "sefu" sa nu ii dea prima, ba, daca se poate, chiar o penalizare pentru ca este individualist si necooperant. "Nu are spirit de echipa dom'le."
Apoi iesim la o bere cu baietii, si ne miram, uitandu-ne la stiri, cum de "nu progreseaza tara asta deloc."
"Pai cu asemenea specimene ca Manole ala, unde vrei sa ajungem? O tara de salbatici..."
"Da' ti-a placut ce prima frumusica ne-am tras!?"

In loc de colind

2008-12-24T00:06:00.003+02:00

Vine Craciunul.
Imi repet cu obstinatie aceasta, desi ar fi sufcient sa ma uit in jur: strazile, vitrinele magazinelor, televiziunile: peste tot luminite, brazi si caciulite de Mos Craciun.
Si primavara afara.
Sclipici, ornamente de pom si craciunite asortate cu un cer limpede si un soare de inceput de primavara si un sfarsit de an in convulsii politico-economice.
Dar, maine e Craciunul!
Guvern nou, semne de intrebare, "brad natural sau ecologic?", spectrul unei crize de proportii, "jingle bells", bursa in scadere, euro in urcare, nesiguranta, oboseala, to do list si... maine e Craciunul.
Am pierdut undeva pe drum magia. Prinsi in vartejul lui "azi" si al deadline-urilor ne-am uitat pe noi.
Preocupati de urmatorul pas, sa nu ne impiedicam, nu mai ridicam privirea spre cer.
Asteptam o minune dar nu mai credem in Mos Craciun. Il comercializam. Si am vrea sa cumparam si o felie de Craciun. Si sa ne fie mai bine.
Ne dorim ceva si nu stim sa-i cerem Mosului.
Am uitat.
Am uitat ca, de fapt, noi suntem Craciunul. Si Mosul.
Noi suntem magii. Iar steaua ne calauzeste spre noi insine.
Se spune ca in seara asta timpul se opreste pentru ca Mosul sa poata duce cadourile peste tot.
Asa ca, in seara asta, sa orim timpul prezent pentru a ne lasa calauziti spre ceea ce este bun in noi.
Sa ne regasim, macar pentru un timp, linistea si puterea de a ne bucura de lucrurile simple.
Atat.

Leadership made in Ro.

2008-12-22T02:15:00.002+02:00

Exista o vorba care spune: daca vrei sa cunosti un om da-i putere.
E drept.
Oricat ai disimula, in momentul in care ai painea si cutitul, ego-ul iese la suprafata.
Cu bune si rele. Abia atunci ai adevarata masura a omului.
Imi amintesc "oracolele" din copilarie, in care gaseai uneori intrebarea: "Ce ai face daca ai fi presedinte pentru o zi?".
La momentul respectiv , "presedinte" reprezenta cel mai mare rang posibil intr-o societate in care numele Domnului era rostit cu teama pe la colturi.
Acum ne punem singuri intrebarea asta in diverse forme, presedinte fiind inlocuit de diverse pozitii ierarhice.
Si, aproape intotdeauna raspunsul contine masurile punitive impotriva lui X sau Y care ne-au nedreptatit, ne-au luat locul, sau, pur si simplu e mai bun ca noi.
Ne dorim puterea pentru ca "sa moara si capra vecinului".
Asta este, de fapt, modelul romanesc de leadership.
Sa urc pe scara ierarhica, si atunci voi putea si eu sa fac ce mi-au facut mie altii.
Evolutia "boiarului" a "grofului": nu mai are iobagi sau robi tigani, are spinarile plecate ale subalternilor.
Nu mai are titlu nobiliar, are "Manager" pe cartea de vizita.
Asta ii confera o aura de intangibilitate.
Socializeaza strict cu cei din clasa lui sau superioara. Merge la cursuri de leadership si ignora notiunile incomode, pentru ca, nu-i asa, astea functioneaza doar acolo la americani.
Vorbeste despre feed-back dar nu-l aplica, peroreaza despre "Blue Ocean Strategy" dar conceptul "Cirque du Soleil" i se pare o porcarie, are o misiune precisa, pentru ca viziune au cei de deasupra lui, te judeca dupa trend si brand si isi doreste o pozitie cat mai sus in "Top 100 ce-o fi".
In prima faza, conteaza banii pe care ii primeste in cont la sfarsitul fiecarei luni, apoi, puterea si, mai ales, recunoasterea ei.
Incepand cu zambetul bodyguardului de la intrarea in ultimul club de fitze, continuand cu reactia rapida a barmanului la comanda plasata "neglijent" si pana la ooo -ul admirativ al duduilor la vederea cartii de vizita extrase elegant din portcard-ul tinut, dupa caz, in buzunarul de la piept al costumului Armani cumparat de la "baietii" cate aduc toale din Italia, sau in poseta "Vuitton" - vai draga m-a costat un vapor de bani - achzitionata de la furnizorul oficial de fake-uri.
Evident, sa nu uitam insemnele puterii: telefonul mobil si cheile de la masina de serviciu.
Si discutiile pretioase in "afacereza".
La petrecerile companiei, zambeste din varful buzelor, da mana cu "plebea", sta cu ei la discutii, in functi de necesarul de simpatie interna, apoi in cerc restrans de "manageri"si, neaparat, Top Management, comenteaza in amanunt organizarea: MC-ul e slab, programul serii e prea incarcat, sau prea sarac, sarmalele nu sunt suficient de calde, crevetii nu sunt proaspeti si "draga, rosul ala nu e chiar corporate".
Barfa este ridicata la rang de "informatie interdepartamentala", iar timpul pierdut cu raspandirea ei: "networking".
Este atoatestiutor si se crede popular si indispensabil.
Ego-ul invadeaza toate celelalte dimensiuni si, brusc, simte ca intreg Universul se roteste in jurul propriei persoane.
Uita numarul de telefon al prietenilor vechi care nu se mai ridica la nivelul noii sale carti de vizita. Nu il sterge, il foloseste doar atunci cand are nevoie de ceva si atunci cu un ton usor siderat: "Draga, la cate cunostinte am, nu pot rezolva chestia asta decat apeland la tine".
Nu face un bine fara sa aiba un avantaj, nu da de pomana pentru ca "mie cine imi da?", nu mai are prieteni de suflet, are cunostinte si relatii. Da ca sa primeasca. Vinde pe oricine pentru a mai urca o treapta.
Accepta o idee noua doar daca e " in trend" sau este adoptata de "X" la a carui pozitie aspira.
Se pozitioneaza ca fin observator in sedintele de impact. Invidiaza si vor sa fie invidiati.
Respira si traiesc "puterea", in orice forma o pot accesa. 80%.
Si se uita ironic si neincrezator la restul de 20%.
Un foarte bun prieten imi spunea ca intr-o relatie orizontala conteaza in proportie de 80%, verticala 20%, dar, daca acel 20% lipseste, iti bagi picioarele in restul de 80.
Puterea, are si ea verticala ei.
Sunt cei care stiu si pot sa o foloseasca.
Cei care stiu sa recunoasca: "Eu nu sunt specialistul. Stiu doar unde vreau sa ajung. De aceea te am pe tine ca sa ma calauzesti"
Cei care fac bine altruist sau ca depozit de bunavointa pentru vremuri grele.
Da feed-back fara sa faca training in sensul asta, nu uita sa spuna multumesc, observa ca ti-ai schimbat coafura si pune umarul alaturi de tine.
Greseste si recunoaste ca a gresit, are un numar de telefon pe care prietenii il pot gasi la orice ora, nu da de pomana, dar se implica in cazurile in care este nevoie de ajutor.
E comandantul de batalion, CEO, sau leaderul informal.
Si ei traiesc si respira puterea, firesc insa . E o haina tailor made. Nu incomodeaza la incheieturi.
Pe ei ii urmezi de buna voie , de ei iti amintesti si pe ei ii citezi.
Ei sunt "a fi" in lumea lui "a avea".
Paradoxal, reprezinta aspirationalul pana si pentru modelul de leader made in ro.
Pentru ca ei sunt cei care raman.

Jocul cu margele de sticla

2008-12-18T21:00:00.001+02:00

"Ce noroc pe conducatori ca oamenii nu gandesc"
"Masele cred mai degraba o minciuna mare decat una mica" - Adolf Hitler

Suna ciudat de actual.
Si daca ne amintim ca acest omulet neinsemnat a fost motorul celui de-al doilea Razboi Mondial si ca a reusit sa faca o natiune intreaga sa creada in el si sa-l urmeze orbeste...
A fost un tip de leader.
L-am infierat, "Mein Kampf" a fost pusa pe lista cartilor interzise, paradoxal alaturi de Biblie, dar, cu siguranta, leaderii "democrati" l-au studiat.
Reusea sa isterizeze multimea cu discursuri goale de continut si sa mobilizeze soldati cu iluzia unui imperiu.
Si-a mascat paranoia expansionista dandu-le un motiv, o cauza pentru care sa lupte: sa elibereze lumea de amenintarea iudaica.
Suna din ce in ce mai cunoscut?
Acum o lume intreaga lupta impotriva "terorismului". Si a lui Osama.
Serios?
Sau, si de data asta, este tot o masca, un motiv, o cauza? O minciuna mare? Si extrem de usor de inghitit.
Este o strategie simpla: omul obisnuit nu va mai baga de seama ca nu are protectie sociala, ca nu are suficienti bani, ca i se maresc impozitele, ca i se iau drepturile atata vreme cat i se arata "pericolul" fie el uriasi, vrajitoare, hugenoti, neamul evreiesc, capitalism, teroristi sau criza mondiala.
La adapostul stindardului de lupta impotriva "dusmanului", se imparte harta lumii iar afacerile infloresc linistite.
Simplu.
Un sablon atat de comod si de usor de adaptat incat trece neobservat.
Se aplica de la nivel macro pana la nivel micro.
E un joc cu margele de sticla.
Incepe cu "bau-bau" din copilarie, apoi este diriga, decanul, minerii, Statul, criza mondiala...
Suntem atat de obisnuiti cu 'inamicul" incat nici nu ne mai intrebam daca este real sau nu. Il acceptam.
Dar apoi stim sa ne plangem ca suntem manipulati. Ca mergem pe un drum pe care nu l-am ales noi. Ne vaitam in public si in particular.
Suntem asa de ocupati sa ne fie frica si sa ne plangem de mila sa comentam situatia si implicatiile, sa peroram si sa ne ingrijoram, batalion de marionete luptand pentru suprematia unui papusar asupra altuia.
Incurcati in sfori si sufocati de butaforie nu vrem sau nu putem sa ne oprim.
Evadam uneori, dar suntem adusi inapoi sau ne intoarcem singuri la siguranta unei realitati cunoscute.
Pentru ca amenintarea "inamicului" comun, are ca efect fenomenul "suntem toti in aceeasi oala", ceea ce da sentimentul de apartenenta la grup. Indiferent cum este el.
Si, in fond, omul este un animal social, nu-i asa?

Orient Express

2008-12-14T22:41:00.004+02:00

Cineva compara viata cu un tren.
Eu as face mai degraba comparatia cu Orient Express.
Si asta pentru ca am stationat aproape in fiecare gara. In unele mai mult, in altele mai putin. De cateva ori am schimbat locomotiva. Uneori am construit calea ferata.. Am oprit la rascruce de drumuri ca sa aleg calea sau, am mers pur si simplu inainte.
E un tren usor excentric. Neunitar. Si asta se vede atunci cand e tras pe linie alaturi de trenurile fancy, cu vagoane noi noute si lustruite.
Aici fiecare vagon are povestea si pasagerii lui. Unii au urcat si au ramas. Altii au coborat la prima gara pentru a se urca intr-un tren mai nou sau mai interesant.
O parte au revenit pentru a ramane sau ca sa coboare din nou in alta gara.
Cativa nu stiu nici macar cu ce tren merg. Sau poate nu conteaza.
Dar important in trenul asta, cu vagoanele lui vechi si noi, sunt cei care au urcat si au ramas.
Ei sunt cei carora nu le pasa ca uneori intra si frig prin ferestrele neetanse, ca poate tapiteria nu mai este ce a fost odata, ca vagonul e cam zgariat sau nu are cele mai moderne facilitati.
Si tot ei sunt cei care pun carbuni pe foc atunci cand mecanicul a obosit, ajuta la repararea sinelor si mai dau un strat de vopsea peste zgarieturile adanci.
Ajuta la curatenie in vagoanele din care au coborat calatori si ii intampina cu bratele deschise pe cei ca ei, care urca pentru a ramane.
Nu sunt multi, dar sunt in stare sa incalzeasca si sa lumineze trenul chiar si intr-o lunga noapte siberiana.
Ei sunt povestea. Ei transforma un tren obisnuit in Orient Express si il tin pe sine atunci cand altele au deraiat.
Si le multumesc pentru ca au ales acest tren.
Pentru ca raman fara sa ia in seama defectele de fabricatie sau cele provocate de uzura.
Pentru ca sustin mecanicul indiferent de ruta si destinatie.

Parafrazand "Ciocoii vechi si noi"

2008-12-09T23:57:00.005+02:00

De multa vreme aud " dom'le cata dreptate avea Caragiale."
Eu ma gandesc, insa, din ce in ce mai mult la Ciocoii vechi si noi. Interesant cum povestea asta a carei actiune se desfasoara la 1800, surprinde aspecte atat de actuale.
Inainte de Revolutie, diferentele nu erau chiar atat de vizibile, sau poate doctrina era implementata mai bine. Traiam cu iluzia egalitatii ingropand frustrarea sub morala comunista.
Acum insa, suntem inconjurati de o pleiada de Dinu Paturici, Tuzluci si Chera Duduca.
Evident, raportat la caracterele din roman, personajele noastre sunt mult diversificate. Rase noi ale aceleasi specii.
Istoria insa se repeta.
Trambitam nevoia unei scari reale de valori dar ingeram la micul dejun si la cina incompetenta, prostia si autosuficienta.
Consumam pe nerasuflate paginile tabloidelor, generand si hranind fenomenul.
Daca adunam toate tabloidele dintr-o luna, cate articole gasim despre oamenii care chiar fac diferenta? 10%? Cel mult. In rest, parafrazand un imparat roman: paine si circ.
Mai ales circ.
Chera Duduca se lafaie comfortabil pe prima pagina, afisandu-se cu diversi Tuzluci, mandri la randul lor de PR-ul generat de relatia de cele mai multe ori extraconjugala.
Si pentru a nu satura publicul cu aceeasi imagine, finanteaza docili, un set nou de silicoane, un nas nou nout si ceva Botox. Nu de alta, dar imaginea este cea care conteaza, "pentru restul exista MasterCard".
Nu te mai poti lauda doar cu masina, ceasul sau mobilul, trebuie sa-ti scoti in lume investitiile. Si pentru ca nu esti melc sa umbli cu proprietatile in spinare, ai la dispozitie colectia de Barbie.
Si, slava Domnului, colectia este atotcuprinzatoare si se innoieste continuu.
Si daca nu e Barbie, e Ken.
Aceleasi "povesti", variatii pe aceeasi tema, forme "lucrate", cu pretentii de diva, mult prea pretioase pentru realitatea in care traiesc.
"Circul" din vitrina, hranind "negustorii de vise".
Dincolo de lumina reflectoarelor, aspirand la prima pagina a revistelor de bussines, este cel mai intresant caracter al povestii: Dinu Paturicii.
Se conjuga cu "a avea", "a avea mai mult decat celalalt", feminin sau masculin.
Ii gasesti peste tot, in formula basic sau accesorizata pe toate nivelele ierarhice.
Baietasul de la tara, dragutel, umila umbra pe langa un creator celebru, care, odata ajuns in varf, il ataca tocmai pe cel care i-a dat o mana de ajutor in cariera.
Secretara, autointitulata asistenta, care cunoaste foarte bine denivelarile mochetei de sub biroul sefului pana se vede cu o carte de vizita pe care scrie PR Manager. Suna bine si nu stim cu ce se mananca. Iar ea vrea sa faca cariera.
"Fata buna" sau "baiatul de treaba" veniti la Capitala sa ajunga sefi. Nu conteaza unde. Sef sa fie.
Curata bombeurile sefului pe langa care s-au aciuat, ii fac comisioanele, cumpara Pampers, repara instalatiile sanitare, duc copii la ora de pian, plimba cainele, cu zambetul pe buze. Si se tarasc usurel, usurel, se insinueaza pe scara ierarhica. Pleaca un sef, vine altul, il infiereaza pe cel vechi si il ridica in slavi pe cel nou, prestand aceleasi servicii la standarde superioare. Inghite in sec, rade la glumele grosolane facute pe seama lui. Pana ajunge si el un sefulet.
Este in continuare umil fata de superiori, dar isi constientizeaza bine pozitia. Incepe sa ridice capul si nasul odata cu el. Are si el acum "sclavii lui". Ii calca in picioare, isi rezolva comisioanele cu ei, avand grija insa sa le rezolve pe ale sefilor lui inca personal. Isi face aliante. Si continua sa urce.
Stie cum a ajuns acolo, asa incat depersonalizarea subordonatilor este cuvantul de ordine.
Isi insuseste fraze din carti de leadership. Urmeaza cursuri de coaching. Pastreaza distanta. Este "ocupat".
Dar nu uita, sau nu este lasat sa uite ca are "datorii" morale. Si se achita de ele.
Veriga a unui lant ruginit de balcanism poleit cu percepte "europene".
Nu este nimic european in povestea asta in afara de bani.
In rest, aceeasi atmosfera fanariota, din care lipsesc doar caftanele. Rasete groase, afaceri capusa bine camuflate in spatele intereselor companiei, aliante, spionaje si tradari, toate cu zambetul pe buze , toate sub masca de "baiat de treaba".
O retea de prietenii de conjunctura, bine unsa, un mecanism de piata libera functionand intr-adevar pe principiul cererii si ofertei.
Marele noroc este ca in toata aceasta increngatura, rasar si cei care stiu intr-adevar, care vor sa miste lucrurile in directia buna, cei care nu se tem sa stea in bataia pustii. Si, uneori, reusesc sa mai asaneze teritoriul pe care pasesc.
Uneori reusesc, alteori sunt inghititi de sistem. Dar simplul fapt ca exista, intretine flacara sperantei ca se pot face si lucruri bune fara sa astepti neaparat o recompensa.
Si speranta moare ultima, nu-i asa?

500 de cuvinte

2008-12-07T15:56:00.003+02:00

In DEX sunt 80.000 de cuvinte. In dictionarul de scrabble, peste 500.000.
Cu toate acestea, 80% dintre romani folosesc la fiecare 3 cuvinte unul din cele 50 de cuvinte murdare din limba romana.
La intrebarea cate cuvinte are limba romana, cineva a raspuns" atatea cate stiu eu. celelalte nu exista"
Cinic? Da insa extrem de adevarat.
O statistica spune ca majoritatea romanilor folosesc un vocabular de maxim 500 de cuvinte.
50 din ele sunt cuvintele murdare. 50 onomatopee si interjectii, 20 de prepozitii.
Ce ne mai ramane?
380 de cuvinte din care cel putin 70 sunt importate: party, issue, banking, P&L, key account, job, etc.
Extrem de putin. Nu credeti?
Sincer, pana sa aud de aceasta statistica, nu am fost niciodata atenta la continutul de cuvinte al unui discurs, prelegeri sau discutii.
De atunci insa, casc urechile de fiecare data.
Si, pe zi ce trece, constat ca uitam limba romana, sau nu ne mai ostenim sa o invatam.
Ne amuzam la emisiunile de genul: Stiti ce inseamna...?
Dar nu ne punem intrebarea daca noi mai stim ce inseamna, gorun, care este sinonimul pentru semnificatie, cate sensuri poate avea cuvantul incandescenta.
Ne cramponam de cateva verbe si ceva substantive. Folosim extrem de multe adjective, avem ceva probleme cu acordul, utilizam propozitii scurte de teama sa nu ne incurcam la sfarsitul unei fraze lungi.
Dam vina pe lipsa de timp, pe presiunea de la serviciu, pe deadline-uri si sefi, dar, de fapt, e mai comod sa folosim exact acelasi vocabular pe care il folosesc toti. Doar nu vrem sa parem mai destepti.
Nu da bine sa ti se puna intrebarea: "ce inseamna?". Poate parea o incercare de a face "pe desteptul". Si asta se taxeaza.
Si uite cum, intr-o tara in care singurul drept castigat in urma Revolutiei a fost libertatea de expresie, ne autocenzuram pentru a nu deranja.
Ne intoarcem la mult infieratul "limbaj de lemn" pentru ca e mai simplu.
La ce bun sa gandim, sa cautam in dictionar, sa potrivim cuvinte, cand gasim totul de-a gata in interviul "aprobat", in prezentarea "agreata" sau pe internet?
Si apoi, incepem sa ne miram ca uitam mai repede, ca nu mai asimilam informatia.
Asta este efectul secundar al utilizarii sabloanelor, pentru ca dupa varsta de 25 de ani, in fiecare zi mor neuronii neutilizati. Parafrazand un citat celebru, murim cate putin in fiecare zi.
Ei bine, avem totusi doua variante: alienare sau 3 cuvinte noi din DEX.
Sigur, unii aleg alienarea pe bani, dar, la sfarsit, s-ar putea ca noi sa stam ceva mai bine, macar din punct de vedere medical.

PS
Textul asta are mai mult de 500 de cuvinte.

Ziua Sfantului Nicolae

2008-12-06T10:00:00.003+02:00

6 Decembrie. Ziua Sfantului Nicolae. Vin sarbatorile.
Pana acum 2-3 ani, la ora asta eram deja cuprinsi de febra Craciunului. Ne agitam sa luam cel mai grozav brad, sa mai cumparam niste globuri si ceva beteala, sa facem liste de cadouri. Plutea in aer un miros de cozonac si scortisoara, simteam sarbatorile.
Anul acesta, parca nici nu mai facem diferenta.
5 decembrie, ups, nu am apucat sa iau ceva de Mos Nicolae. Vine Craciunul, dar parca am pierdut undeva magia.
In noaptea de Ajun, Magii au adus daruri de aur smirna si tamaie.
Noi, insa, alergam doar dupa aur. Smirna, tamaie? Poate doar pentru o seara romantica.
Am pierdut sau am uitat semnificatia Craciunului.
Ne hranim cu fraze stereotipe si fotografii din revistele glossy. "Craciunul se sarbatoreste in familie", "Sarbatorile ne amintesc de valorile familiei", etc.
De fapt, in jurul tau auzi doar: "Abia astept sa stau si sa dorm", "Nici macar nu am avut timp sa iau cadouri", "poate zilele astea sa vorbesc si eu cu ai mei", "ce ne mai pregatesc astia de Craciun?"
Cam atat, apoi revenim la rutina sau la bataliile interne si, evident la politica.
Ne zbatem, argumentam, demonstram, suntem calcati in picioare sau ii calcam noi pe altii si asteptam Craciunul ca pe un week-end prelungit.
Asteptam o minune de la Dumnezeu sau guvern, ne preocupa criza mondiala, suntem orbiti de sloganuri si discursuri, ne culcam obositi pentru a ne trezi si mai obositi, ingeram tone de informatii contradictorii, ne dorim sa nu mai fim calul de bataie saptamana asta, uitam sa mergem la spectacolul pentru care am luat bilete acum o luna si ii cerem lui Mos Craciun lucruri concrete: un job mai bun, rate mai mici, 3 zile de concediu, sa inceteze toata nebunia asta.
Si, uitam iar ca, de fapt, Mos Craciun suntem noi. Ca magia nu se cumpara de la supermarket si ca aroma sarbatorilor este creata de noi.
Uitam adevarata semnificatie a ieslei, si a stelei care a calauzit magii. Uitam care sunt adevaratele daruri ale magilor: aurul sufletului deschis catre cei tristi, al unui gest frumos facut fara nici un interes, smirna pentru puterea de a zambi si a tine capul sus, dar nasul la un nivel prietenos, tamaia pentru a ne aminti ca Fiul Domnului ne-a fost dat pentru a ne aduce lumina si pacea si adevarata credinta.

Regulament de ordine Interioara

2008-12-05T20:06:00.001+02:00

In orice organizatie, cartea de capatai este ROF-ul si, evident, emulatia sa ROI-ul.
Frumos, pe capitole, ti se spune ce culori ai voie sa porti, ce ai voie sa imbraci si ce nu, daca ai voie sau nu sa porti sandale, cu ce formula raspunzi la telefon, in ce conditii poti folosi e-mail-ul sau internetul, ce drepturi si ce obligatii ai.
Inca din prima zi ti se inmaneaza un set complet de reguli de comportament in cadrul organizatiei.
Daca esti la inceputul carierei, il rasfoiesti febril, dornic sa te integrezi. Il citesti cu atentie ca sa nu faci gafe de la inceput.
Ce nu scrie insa in nici un ROF sau ROI, este din pacate cel mai important, si anume: regulile de supravietuire la birou.
Sunt lucrurile pe care le inveti pe pielea ta sau observand atent.
Nu te avertizeaza nimeni ca, de fapt, in momentul in care ai pasit pe usa biroului, devii brusc soldat al unui razboi de guerilla.
In prima faza, esti in perioada de proba, inca nu se stie ce si cum, si, ca drept urmare esti trimis in tabara de pregatire. Instructorii sunt diversi: Big Boss care iti traseaza sarcini si iti atrage atentia sa "faci exact cum ti-am spus" si sa-l informezi despre tot ce intervine. Te asigura ca usa lui este intotdeauna deschisa pentru tine, ca este o persoana care apreciaza discutiile deschise si sincere, si alte sabloane desprinse din cursurile de leadership.
Asistenta (nu secretara) boss-ului, care iti atrage atentia zambind ca usa sefului este deschisa doar daca ea iti prioritizeaza intrarea. Acum, esti noua jucarie preferata asa ca usa chiar iti este deschisa.
Toata pleiada de mici dumnezei din firma, fiecare explicandu-ti cat de importanta este divizia, departamentul, etc pe care il conduc. Si, evident, prin extrapolare, cat de important este el in structura, cum, fara el aceasta s-ar prabusi.
Pe masura ce trece timpul, incep "aplicatiile" si din tabara de pregatire incepi sa interactionezi cu cei de pe "campul de lupta". Si constati ca ceea ce parea o mare "familie" este formata din cateva grupari de guerilla. Naiv, iti promiti ca vei ramane neutru. Naivitatea nu tine mult. Fara sa vrei incepi sa "asculti" discutiile de la tigara. Afli rapoarte din razboiul intern si nu numai. Daca ai suficienta rabdare, afli toate scenariile posibile, miscarile de trupe, tradarile si noile aliante.

Se fac pronosticuri, top-uri si ierarhii. Afli ca directorul de vanzari are "ceva" cu "aia" de la marketing, directorul financiar ii da la genunchi celui de la risc, auditoarea se crede Ioana d'Arc si se razboieste cu cel d la logistica, iar vicele nu mai foloseste hartie igienica, are la schimb limba celei de la proceduri. Big Boss-ul ii are pe toti la dispozitie, armata disciplinata, ascultand comenzile transmise prin intermediul locotenentului asistenta.

Aliantele se fac si se desfac, luptele sunt scurte iar victimele sunt executate rapid.

Esti dezorientat, un soldat trimis in recunoastere fara harta si busola.

Iti evaluezi optiunile:

1. nu te agiti, tu esti venit prin agentie de head-hunting

2. te aliezi cu cea mai puternica grupare

3. intreprinzi propria ta actiune de guerilla si te pozitionezi ca"omul sefului"

4. ramamai tu

Fiecare din aceste optiuni are avantaje si dezavantaje, faptul ca ai venit prin intermediul unei firme de head-hunting, este doar dovada valorii tale, insa nu iti confera o armura in acst razboi. Din contra, te expune.

Alianta cu cea mai puternica grupare, poate fi o solutie, dar nu de durata. Nu stii niciodata, ce aliante se mai fac, si te poti trezi in camp deschis in catara pustii. O varianta ar fi sa ajungi in pozitia de leader al gruparii, si atunci aliantele iti apartin.

Ca sa devii "omul sefului", calci pe cadavre, te imprietenesti cu "cerberul" de la usa , ii asculti povestile, o compatimesti, ii admiri tinutele si esti de acord cu ea ca pozitia de PR Manager i s-ar potrivi. Dar, sa nu uiti ca seful e capricios, azi esti jucaria preferata, maine insa esti in dizgratie pentru ca si altii sunt dispusi sa calce pe cadavre

Poti sa alegi sa fii tu insuti. Este cea mai riscanta varianta. Nu ai teritoriu, nu te poti baza decat pe tine, pe ce stii si pe viteza de atac si repliere. Esti vulnerabil si permanent in bataia pustii. Brusc toti se coalizeaza impotriva ta. Incerci sa schimbi regula jocului, "cine nu e cu noi, e impotriva noastra". HR-ul iti atrage atentia ca nu "te potrivesti cu echipa", indiferent ce inseamna asta. Te poti inmuia, sau alegi sa mergi pana la capat.

Un Che Guevarra refuzand depersonalizarea si pasul piticului, pregatit sa incaseze gloantele intereselor meschine si cutitele prietenilor de conjunctura. Satul de zambete false si spinari plecate intr-o slugarnicie fatarnica de hiene adulmecand in permanenta sangele cald.

Se poate sa-ti rupi gatul, deranjezi cu siguranta. Nici Che nu a murit in patul lui, dar metalul fie el de glonte sau cutit este mai sanatos decat cifoza. Macar "excesul de fier in sange" iti regleaza conturile odata si bine, pe cand cifoza o cari dupa tine toata viata.

Noaptea Sfantului Andrei

2008-11-30T03:59:00.005+02:00

Credinta populara spune ca in noaptea Sfantului Andrei strigoii bantuie pe la ferestre, intrebandu-i pe cei dinauntru daca au mancat usturoi.
In seara de Sfantul Andrei se agata usturoi la tocurile usilor pentru alungarea spiritelor.
Dar, oare cu demonii interiori care ne bantuie ce putem face?
Pentru ca pe acestia nu ii putem alunga cu usturoi, nici macar cu smirna sau tamaie.
Ei sunt in si cu noi. Ne urmaresc si nu se lasa alungati.
Noi ii hranim in loc sa-i gonim.
Ne vine mai usor sa uram in loc sa iubim, pentru ca iubirea ne complica existenta, ne obliga sa-l includem si pe celalalt in intreg. Pentru ca iubirea se imparte la doi, chiar si cea neimpartasita.
Romanele, filmele, telenovelele si revistele sunt pline de apologia iubirii, "cel mai frumos sentiment uman".
Uneori chiar asa este, alteori insa nu. Pentru ca nu exista un singur fel de iubire, ci o paleta larga de sortimente.
Si, asemenea unui parfum, are nota de varf si nota de baza.
Nota de varf este semnalul: "m-am indragostit", iar cea de baza : Iubesc.
Poate ca par la fel, dar, cu siguranta, nu sunt.
"M-am indragostit" este declansat de ceva din celalalt, uneori, este suficient si faptul ca va place acelasi serial.
Insa, functie de PH, se poate ca, dupa ce trece efectul notei de varf, nota de baza sa nu se simta, sau, sa nu se potriveasca.
"Iubesc" este acea nota de baza care iti pune pe fata "acel" zambet, care te face sa ai "acea" privire. Te insoteste in fiecare zi si iti insenineaza pana si zilele cele mai mohorate. Te face sa fii generos si deschis si, in acelasi timp, extrem de vulnerabil.
Uneori, parfumul este acelasi pentru o viata, alteori il cauti pe cel care ti se potriveste.
Este un parfum scump, custom made, si de aceea, extrem de pretios.
Sigur, exista si ape de toaleta low cost, cu o nota de varf inconsistenta "imi place", urmata de ceva activitate fizica.
Un bun prieten mi-a spus ca intr-o relatie, orizontala conteaza in proportie de 80% iar "verticala" 20, insa daca acel 20% lipseste, te lipsesti si tu, mai devreme sau mai tarziu ,de restul de 80.
La momentul respectiv, inregistrat-o ca pe o parabola amuzanta. In timp, insa, am constatat cat adevar contine.
Si, acum, stiu ca verticala, este cea care te bantuie.
Indiferent ca este vorba de o relatie incheiata, sau de faptul ca nu te-ai dus la celalalt sa-i spui ce simti, pentru ca nici macar fata de tine nu vrei sa recunosti. cuvintele nerostite raman acolo undeva si alimenteaza demonul.
Si ura, desi ne anesteziaza, il hraneste la randul ei cu gandurile si bataile noastre de inima.
Granita dintre dragoste si ura este atat de fragila, incat, de multe ori, nici nu realizam cand am trecut dintr-o parte in alta.
Ne agitam, despicam firul in 16, analizand fiecare gest, rasucindu-l pe toate partile, timp in care demonul din noi creste alimentat de nesiguranta.
Si, unori, reusim sa trecem pe langa raftul continand parfumul pentru noi, orbiti de stralucirea ambalajelor altor parfumuri. Iar demonul ramane cu noi.
Undeva insa, exista si un inger pazitor. El este cel care ne duce, intr-un final, catre sticluta prafuita eliberand sufletul nostru pereche . Si, ca intr-o poveste, aceasi sticluta se transforma in inchisoare pentru demonul din noi.
Si, atata vreme cat, nota de baza, rezista, el ramane inchis , asteptand ca un altul sa-l elibereze.

Un plin si un set de cauciucuri

2008-11-29T00:37:00.004+02:00

V-ati simtit vreodata ca un gheizer inainte sa tasneasca?
Un preaplin de cuvinte, ganduri si trairi clocotind sub carcasa subtire a cotidianului cautand o fanta prin care sa iasa la suprafata?
Pistoane ale unui motor de 400 CP inchise sub capota unei masini de mic litraj, luptand sa se elibereze.
Nu poti ascunde la infinit ceea ce esti, ceea ce gandesti sau simti indiferent cat de mult ti-ai impune.
Si, pana la urma, de ce sa o faci?
Sigur ca poti sa rulezi pe o pista de carting cu 50 km/h, dar daca tu esti facut sa alergi cu 200, tot vei iesi in decor, spulberand barierele catre alte provocari si asta pentru ca nu poti sa te subturezi la nesfarsit.
Uneori se intampla sa ne supraturam dar, macar in acest caz, ajungem sa stim cat de departe putem merge cu un plin si un set de cauciucuri.
Daca vrem mai mult, atunci e cazul sa reconfiguram motorul, pentru ca, din start, primim un singur plin de combustibil si un singur set de cauciucuri all season.

La inceput, exista numai unicate. Depinde de noi daca alegem dotari de serie sau exclusive.
Daca nu ai dotari de serie, atunci, nu te comporta ca si cand ai avea. Este inutil si frustrant.
Sigur ca nu inventezi tu roata, dar poti sa alegi ce tip de jante ti se potrivesc. Exista insa si doua conditii: sa-ti asumi reactia starnita de alegerea ta si sa nu te opresti.
Poti, uneori sa incetinesti, este chiar necesar, dar sa nu te opresti. Nu iti foloseste la nimic, si, in plus, consumi destul de mult combustibil atunci cand pornesti din nou.
Rulam pe o autostrada cu numar limitat de benzi, dar, asta nu inseamna ca nu ne putem adapta pentru off-road si sa ajungem la punctele de control pe cai mai putin batute.
Asta are, evident, avantaje si dezavantaje. Poti sa ajungi primul, sa descoperi locuri si lucruri neobisnuite in drumul tau dar, in acelasi timp, poti sa-ti zgarii rau caroseria sau sa o sifonezi.
Depinde ce alegi: siguranta inregimentata, care, oricum, nu iti garanteaza ca vei rula lin pana la capat, on si off road sau off - road extrem.
Alegi sa mocnesti tacut, ruland in coloana, sau iti permiti luxul de a lasa gheizerul sa erupa din cand in cand, asumandu-ti riscul accidentelor?
Sigur, exista monitorizarea traficului care te sfatuieste, indeamna si indreapta catre prima varianta dar nu are cum sa te opreasca sa alegi altceva.

Ai piedici in cale, ti se sparg cauciucurile, uneori esti deturnat pe cai laturalnice, alteori esti intors din drum, ti se impun limitari de viteza, dar constati ca esti dotat cu tenacitate si o mare cantitate de plasturi, cu determinare si pansamente pentru suflet, ca te poti replia din mers chiar daca uneori nu mai vezi drumul din cauza lacrimilor, ca poti continua indiferent de vreme si vremuri.

Si asta pentru ca, in toata aceasta diversitate de modele, caroserii si motoare exista un element comun: stim ca luam startul cu rezervorul plin dar, pentru ca nici una nu este dotata cu indicator pentru nivelul de combustibil, nu stim niciodata cand se va termina.

Compromis

2008-11-28T03:14:00.009+02:00

Stereotipuri: "eu nu fac compromisuri ' ; " viata este o serie de compromisuri".
Plus si Minus, Nord si Sud fie ca este vorba de viata, politica, fotbal sau profesie.
Contradictie sau doar diferenta de perceptie?
Ne-am obisnuit sa consideram "compromis" doar situatiile complexe, asa numitele "exemple de viata".
"Compromisul" este un personaj interesant caruia ii plac luminile rampei: " a facut un compromis casatorindu-se cu ...", " pentru finalizarea lucrarii a fost nevoie de un compromis", "solutie de compromis".
Il tratam ca pe o boala incurabila dar nobila si il consideram apanajul elitei, o boala pe care "plebea" nu o poate intelege desi, in anumite cazuri, este obiectul si subiectul polemicilor iscate pe aceasta tema.
Societatea evolueaza, iar compromisul odata cu ea. Este chiar trendy sa faci anumite concesii. Sigur, este obligatoriu sa le mentionezi: " " vai draga, am fost nevoita sa iau un Calvin Klein in locul Bulgari-ului care nu ii place lui", " Ah, draga, anul acesta apelam la o situatie de compromis, mergem la SPA in Bali in loc sa mergem in locul acela dragut in Bora - Bora", "si stii? am marit garajul ca sa incapa si masina lui"
In goana dupa extraordinar, ignoram compromisurile de fiecare zi: fructele "made in Turcia" pe care le cumparam din piata, pentru ca cele romanesti au disparut aproape in totalitate, pantofii incomozi cu varfuri ascutite, pentru ca cei cu botul rotund nu mai sunt la moda, vecinii zgomotosi carora le urla in boxe manelele, birul pe fiecare litru de benzina care ne asigura confortul.
Pana si faptul ca luam produse in ambalaje de 'minim' 100 de grame cand noi avem nevoie doar de 50 ca sa ne saturam.
Respiram aerul poluat al "metropolei', pentru ca nu avem incotro, apelam la "solutia de compromis" a momentului la fiecare 4 ani pentru ca nu avem si un vot de blam, spunem da, atunci cand am vrea sa spunem nu luati de valul unei pasiuni de moment.
Am umplut orasele cu cel mai mare compromis al secolului vitezei: fast - food-ul.
Pana si nasterea poate fi un compromis: "daca nu intri in travaliu pana in data de..., atunci facem o cezariana".
Aspecte nebanuite ale realitatii sunt compromisuri. Firesti, insesizabile dar hotaratoare.
Si, paradoxal, compromisurile majore, sunt cazurile in care alegem calea minimei rezistente din lenea de a ne exercita liberul arbitru.
De ce sa faci un compromis casatorindu-te cu..., atunci cand ai putea alege sa nu o faci, de ce sa apelezi la o solutie de compromis cand ai putea sa-ti asumi raspunderea si sa alegi o alta cale?
Interesant este ca, cei care afirma "eu nu fac compromisuri", sunt tocmai cei care aleg deliberat calea minimei rezistente atunci cand au de luat o decizie.
Noi, ceilalti traim firesc compromisul cotidian.

One night stand

2008-11-23T22:49:00.006+02:00

Demis Russos spunea ca "toate lucrurile bune in viata sunt ilegale, imorale sau ingrasa"
Prima data cand am auzit aceasta fraza, mi s-a parut amuzanta, dar, undeva in subconstient ea a inceput sa lucreze.
Incet, incet, ca o sugativa, a inceput sa absoarba din bucuria momentelor de viata.
Brusc, am inceput sa observ ca prajitura mea preferata are prea multe calorii.
Ca branza telemea e prea grasa, ca CD-urile cumparate de la "pirateritele" mele favorite sunt, evident, ilegale, ca este "imoral" sa flirtezi la birou.
Incet, incet, tiparele sociale si "morale" au inceput, parca, sa se inmulteasca, sau poate, abia atunci am inceput eu sa le observ.
Cumva, au devenit atat de incomode, au ridicat bariere din ce in ce mai inalte intre bun si corect.
S-au acutizat.
Nu poti face un pas fara sa te lovesti de ele.
Auzim in permanenta: "Nu e corect", "nu e normal", "E ilegal".
Pe zi ce trece, lucruri perfect legale acum un an, ies brusc din sfera legalitatii.
Flirtul, capata valente nebanuite si interpretari neasteptate.
Tiparele raman pe loc, din ce in ce mai rigide, in timp ce viata se schimba.
Cineva imi spunea ca timpul se comprima.
Posibil, daca ne uitam la noi cand aveam 14 ani, 18 ani, si daca privim la copii de 14, 18 ani de azi, nu mai recunoastem varsta.
Timpul s-a comprimat.
Sex-ul este descoperit la 12 ani, la 14 ani alcoolul, iar la 18 sunt deja blazati.
Cumva, intre timpul comprimat, tiparele rigide si criza mondiala, nu mai ramane loc pentru noi, nu mai ramane timp pentru dragoste.
La ce bun sa iubesti, cand sex-ul se vinde la orice colt de strada?
La ce bun sa iubesti cand asta raneste si nu este nici profitabil?
De ce sa te complici, de ce sa urmaresti gesturile celuilalt, sa-i intuiesti gandurile, sa te topesti intr-un tot, cand e mult mai simplu sa copiezi texte de pe internet, sa folosesti sabloane de la Vodafone si sa rezolvi repede, repede un one - night- stand fara implicatii emotionale?
Eventual materiale.
Intr-o epoca in care internetul ne furnizeaza noile sabloane, dragostea este deja desueta, si, in plus, te poate duce catre incalcarea moralei, fie ea a societatii sau a companiei.
Si asta pentru ca se vede. Nu o poti ascunde, erupe.
Pe cand, o asa zisa "relatie" bazata pe sex, este mult mai comoda, si practica: iti rezolva curiozitatea despre "cum ar fi daca...?", uneori este o oportunitate, alteori o investitie.
Si inca ceva: tine putin, poti sa o inlocuiesti cu alta cat de repede vrei.
Si simplu.
Tot internetul, revistele, etc. iti dau solutia:
One night stand? Vrei sa scapi? Simplu.
Intai apasam tasta "Ignore".
Nu s-a prins? Nu face nimic. Ii spui ca, de fapt ai reactionat la intentia evidenta manifestata prin flirt.
Si daca introduci si o doza de grobianism, ii dati o tusa de autentic.
A, si nu uitati, important: incercati sa induceti si un usor sentiment de vina.
Si, sa nu cumva sa aveti discutia fata in fata.
In acest mod succesul este garantat. Uneori pentru ca celalalt crede toate sabloanele astea, alteori pentru ca le recunoaste si se lasa pagubas.
In final, incercati sa ramaneti prieteni.
Suna cunoscut?
Cu siguranta.
In articolele de "specialitate" se numeste: "Cum sa scapi de o aventura nedorita in 10 pasi".
Ce nu spun insa articolele, sau sfaturile de pe internet, este ce simti tu cand faci asta. Nu iti da nimeni nici un hint despre ce simte celalalt, sau ce gandeste.
Nu intereseaza pe nimeni.
Toti ne grabim sa aruncam cu pietre in celalalt.
E comod. Si practic. Si ne asigura noua un somn linistit.
Dar ai mai fi atat de relaxat daca ai stii ca, poate, lucrurile nu stau chiar asa?
Cum ai reactiona daca la sfarsitul "metodei in 10 pasi", celalalt ti-ar spune ca se astepta la asta.
Ca reactionezi comun.
Ca poate ar trebui sa te mai gandesti odata ce te-a atras, ca poate nu a fost doar o oportunitate ci poate declansatorul a fost in tine.
Ca s-a simtit bine, stiind insa ca a fost doar o singura noapte.
Ca i-ar place sa continue, dar ca poate sa treaca peste asta si sa ramaneti prieteni.
Ca poate nu este acum momentul sa-i spui lui X sau lui Y, ci ca e bine sa mai astepti, sa lasi lucrurile sa se sedimenteze.
In proportie de 90% ai interpreta-o ca pe "se agata de chestia asta", "nu intelege". I-ai spune ca nu te intereseaza sa continuati.
Si l-ai uri.
Pentru ca in loc sa faca lucrurile mai usoare, le complica. Te face sa reflectzi, inconstient, la ce simtiti de fapt. Si il urasti si mai tare. Si vrei sa-l ranesti.
Si ocolesti evidenta cu obstinatie.
Din nou, alegi calea minimei rezistente.
Ce faci, insa, cand acest one night stand s-a intamplat cu un prieten?
Sigur, poti sa folosesti acasta metoda, dar risti sa pierzi o prietenie.
In momentul de negare, nu te intereseaza acest aspect. Vorbesti doar pentru a scapa de ceea ce te urmareste.
Si cauti ceva dupa care sa te ascunzi. Orice.
Si, voit, demonetizezi tot ce ati avut inainte. Este, din nou, comod.
Are efectul unui anestezic.
Si te simti, pentru moment, bine.
Te agati de fiecare cuvant spus de celalalt, de sabloanele sociale si morale pentru a-ti argumenta tirada.
Din pacate argumentele sunt doar pentru tine.
Si, din pacate, efectul trece.
Poate sa treaca a doua zi, intr-o saptamana sa intr-o luna.
Cand, fara sa vrei, iti revin in minte frame-uri din conversatiile voastre, rasete, un gest, o gluma, un nimic, ceva care te face sa te intrebi "ce m-a apucat?".
Nu era mai simplu sa-i spun ca imi pare rau de ce s-a intamplat, dar ca imi doresc sa ramanem in continuare prieteni?
Ar fi fost mai simplu, dar mult mai greu. Si, cel mai greu, ar fi fost sa ai discutia asta fata in fata cu celalalt.
Esti inca in faza de negare, asa ca iti spui, iti impui sa crezi ca ai procedat corect.
Dar si asta trece.
Si, greu, ajungi sa recunosti fata de tine ca iti pare rau. Ca iti doresti sa mai stai de vorba, sa razi, sa ceri un sfat sau sa-l primesti fara sa-l ceri.
Si nu iti vine sa dai telefon. nici macar SMS.
"A da dependenta' capata alte valente. Intelegi ca nu sex-ul te face sa - ti fie dor de cineva, ci "verticala", ce are acea persoana de spus, de oferit.
Ca te simti bine, ca iti plac gesturile familiare si te enerveaza ticurile.
Si treci intr-o faza in care astepti ca celalalt sa faca un pas. Sa sune, sa dea un SMS, sa dea un semn.
Pentru ca tu te impiedici de sabloane.
Speri ca celalalt nu se va impiedica de ele, ca va da un semn, ca sa puteti reveni la ce a fost. Iti pare rau ca ai lasat cuvintele nerostite sa sape prapastii in relatia voastra.
Si, daca ati avut o prietenie frumoasa, il vrei inapoi.
Doar ca, se poate ca si el sa fi asteptat un semn, care nu a venit blocat de orgolii, si sa fi renuntat sa-l mai astepte.
Iar asta este cel mai trist mod in care se poate sfarsi o prietenie. Si multe se sfarsesc asa.
Pentru ca vrem sa "ne incadram" in sabloane.
Dar cum ar fi daca am avea curajul sa-i spunem ca sincer ne pare rau, ca nu putem da timpul inapoi, dar vrem sa pastram doar ce a fost frumos, inclusiv acea noapte, si sa o luam de la inceput pe alte baze?
Ca nu vrem sa pierdem o prietenie pentru o gafa, indiferent cat de mare.
Sa facem noi primul pas, chiar daca el este mai batran si ar trebui sa ne inteleaga. Dar maine, nu peste o luna sau doua.
Poate ca am avea surpriza ca la celalalt capat se ne astepte o mana intinsa, un zambet si un prieten de care ne-a fost dor.
Va trebui insa, sa muncim ca sa ajungem din nou la inima lui.
Dar, sincer, merita pentru ca mai bine lupti pentru a nu pierde un prieten, decat sa-ti consumi energia in orgoliile marunte induse de sabloane.
Asta este o lectie care se invata de unul singur. Nu o accepti de la nimeni si, de aceea este atat de grea.
Dar, e bine de stiut, ca oameni care sa-ti deschida carari in viata si care sa te accepte asa cum esti, chiar si atunci cand nu sunt de acord cu tine, care sa-ti spuna ca tin la tine chiar si atunci cand tu ii urasti, sunt putini.
Eu ii numar pe degetele de la o mana.
Nu iti intra in viata decat odata, si daca tu ii lasi sa plece, ei nu se vor schimba, nu se vor demonetiza. Un om pe care l-ai considerat special fie si numai pentru un minut, lasa urme, imperceptibile dar adanci.
Nehotararea si orgoliul te pot face sa-i pierzi.
E bine sa-i tii, sa-i faci sa ramana langa tine pentru ca ei sunt ancora ta de bine intr-o lume de interese marunte. Si prin ei inveti de cate feluri este dragostea

Robotica

2008-11-20T01:44:00.006+02:00

Cand v-ati uitat ultima oara la fetele oamenilor din jurul vostru?
Cand ati mers la plimbare prin oras? Fara un scop anume, sa mergeti pe strazi la inatmplare, fara nici un tel, turist in orasul tau?
De cand nu ati mai ras cu adevarat?
De cand nu ati mai citit o poveste? Nu pentru copii, ci pentru voi pur si simplu.
Cand v-ati cumparat ultima oara crizanteme?
Cand ati facut ultima oara un cadou doar pentru simpla bucurie de a darui?
Aha
Dar cand v-ati enervat ultima oara la birou? Sau ati fost dezamagit?
De cate ori ati spus in ultima vreme: "Nu acum draga, mai tarziu"?
Si de data asta: aha
Nu e nevoie sa fii analist sau psiholog ca sa realizezi ce se intampla: pe zi ce trece ne transformam intr-o natiune de oameni gri.
De fapt, deja suntem o natiune de oameni gri.
Grabiti, mergem incovoiati , misunam atenti doar la bombeuri, suntem prea plini de nervii din trafic.
Inghesuit de deadline-uri, timpul ni s-a comprimat.
Nu mai observam rasaritul, nu tinem minte cand a apus soarele, azi si maine si acum se topesc unul intr-altul iar noi trecem in viteza unii pe langa altii, orbi prinsi intr-un dans absurd al materialului si al "prioritatilor".
Am uitat sa zambim, ne incadram insa in sabloanele sociale. Afisam la comanda un rictus sau un suras de complezenta pana ne dor muschii fetei.
Masini angrenate intr-un razboi fara invingatori
Ne "apasa" criza mondiala, polemizam pe teme electorale, suntem specializati in a nu ne baga in seama pe noi insine.
Nu mai mergem la bairam, suntem invitati la "party", nu mai discutam despre ultima carte citita, combatem pe teme "de interes".
Nu observam ca au disparut bancurile cu Bula, si au fost inlocuite cu traduceri ale bancurilor corporatiste.
Ne exterminam extirpand bucuria, curiozitatea pentru ce ne inconjoara..
Suntem noi robotii in cautarea unei suprematii utopice si tot noi invinsii pusi in "hold" pana la reconfigurare.

Povestiri din spatele biroului

2008-11-16T14:27:00.006+02:00

Evolutia doctrinei

Suntem tentati sa consideram doctrina un atribut al comunismului.
Doctrina partitului, doctrina comunista, etc.
De fapt, cel mai mare beneficiar al acestei doctrine si al marxism - leninismului sunt companiile, economia capitalista.
Evident, aici ea nu se mai numeste doctrina. Este viziune, misiune, etc.
Ati observt vreodata evolutia unui nou venit intr-o multinationala? Sau intr-o banca?
In special in cazul celor tineri aflati la primul sau al doilea job.
Interesant este sa observi evolutia acestuia in primele trei luni. La sfarsitul celei de-a treia luni vei observa ca paseste altfel, ca pozitia capului s-a schimbat, ca modul in care isi prezinta cartea de vizita (in special seara in club) este diferit, ca altfel spune "eu lucrez la ...".

Efectul doctrinei este evident, desi, modul de ingurgitare este altul.
The king is dead, long live the king.

Adio "Invatamanutlui de partid", wellcome workshop-urilor de identificare a valorilor firmei si conspectelor din "carti de specialitate".
Prezentarilor corporate, in care se perinda zeci de slide-uri colorate care iti induc: suntem in top, suntem cei mai buni, fii mandru ca esti membrul acestei organizatii.
Sigur, ca si instrument de comunicare interna, toate acestea sunt mai mult decat binevenite, dar, tonul face muzica.
Noua doctrina are grija sa-ti inoculeze, odata cu mandria pentru realizarile companiei, si un virus periculos care iti induce boala dependentei, ajungi sa crezi ca in afara companiei esti nimeni, crezi ca fara eticheta lucioasa nu valorezi nimic.
Si toate acestea, pentru ca promotorii noii doctrine au grija sa egalizeze angajatii, cu faimoasa fraza: "totul se datoreaza echipei".
In acel moment individul a disparut.
Nu vi se pare cunoscut? "Clasa muncitoare conduce comunismul spre noi culmi, bla bla"
"Echipa face, drege, bla, bla"
Individul uniformizat, reapare abia in viata privata cand, indiferent de moment, va aduce in discutie cine este, unde lucreaza si cat de grozavi sunt "ei" fata de concurentul x.
El reapare in "noi muncim nu gandim".
Iar cei care vor sa se diferentieze, sunt priviti cu neincredere si se depun eforturi pentru reintroducerea lor in formatie, sa se integreze in echipa.
Inainte te chema secretarul de partid, acum CEO-ul.
Metoda, insa este aceeasi.
Este un Matrix, la un alt nivel, mai mic, dar Matrix.
De aceea ii admir pe NEO ai organizatiilor, si, mai ales pe NEO care reusesc.
Sunt usor de recunoscut. Ei sunt cei care au spus "imi place" fara sa tina cont de parerea majoritatii.
Si fac ceea ce le place.
Un NEO lasa job-ul de birou si face off-road extrem, ajungand sa ia startul la Paris - Dakkar, altul strange in jurul lui oameni buni, "celebrand diversitatea", pastrandu-i prin recunoasterea valorii individuale si abia apoi pe cea a echipei.
Sunt cei care duc alimente batranilor din sate izolate fara sa cheme 5 televiziuni pentru asta, sau renoveaza monumente istorice doar pentru a nu le lasa in paragina.
Sunt cei care se prind in joc la teambuilding, inalta zmee cot la cot cu ceilalti, joaca sotron sau danseaza pana dimineata.
Ei sunt cei care fac diferenta.
Sunt cei care te fac sa te duci dimineata la munca cu zambetul pe buze, cei carora le arati primii inelul de logodna sau le dai telefon cand ai avut accident.
Si te fac sa uiti de sentimentul de vinovatie pe care il porti stiind ca si tu faci parte din armata de promotori ai noii doctrine.

Povestiri din spatele biroului

2008-11-15T00:29:00.001+02:00

Inainte de a incepe

8:30 - 17:30, "Ce faci? Tot la munca esti?", strategii, deadline, "Aseara iar ai venit la 11!", contract, probe de sunet, conferinta de presa, necesar, buget, materiale, to do list, "Iar nu e gata?", workshop, nervi, conferinte, ad-uri de presa, shooting, " stii cine sunt eu, bai? ", concepte, frustrari, trupe, aprobari, DJ, "faci asa ca spun eu!", sponsorizare, parteneriat, CI, frustrari, vizual, brand awarenes, mail-uri, telefoane, signalistica, fitze, pliante, hostess, targuri, montaj, "haide frate, da-mi si mie o mana de ajutor", meniuri, oboseala, "priceputi",... si cele 10 minute in care te bucuri ca "a iesit si de data asta".

Si alte 10 minute in care, din spatele biroului, observi.

Ei bine, aici, se vor regasi acele 10 minute in care am privit, uneori din loja, alteori din primul rand, uneori de pe locurile din spate, spectacolul din cele n +1 ore la job. Este o poveste subiectiva, indoor si outdoor, fara ordine cronologica sau geografica, fara nume de personaje, fara pretentia de a restitui vre-un adevar universal.

Si daca...?

2008-11-13T02:24:00.009+02:00

Cel mai mare dusman al nostru suntem noi insine.

Ne asezam singuri o legatura peste ochi, sau macar ochelari de soare cu lentile negre incercand sa ne ferim de lumina emisa de noi.
Ne antifonam impotriva propriilor noastre ganduri. Folosim distantiere pentru a ne indeparta de ceea ce simtim.
Si toate astea pentru a ne potrivi in tiparul unei societati inregimentate de "corectitudine", "moralitate", "normalitate".
Marsaluim catre "firesc", in cadenta "ordinarului", soldati gri, intr-un batalion de uniforme croiute din materialul inselator al prejudecatilor .

"Nu iesi din formatie !", "Pastreaza cadenta!"

De cate ori nu auzi: "Nu indraznesc sa recunosc nici macar fata de mine", "Asa este de cand lumea si pamantul", " Nu face pipi contra vantului", " Ce n-as da sa.." ?

Si daca...?
si daca te-ai opri din mars?
Si daca ai incerca sa te asezi fata in fata cu tine insuti, si sa recunosti ca esti diferit, ca nu esti geamanul tuturora si nici clona golita de suflet a cuiva.
Si daca te-ai intreba: cine a creat lumea, si legile ei? si de ce nou = vechi reloaded?
Si daca ai avea o haina de ploaie?
Si daca vantul si-ar schimba directia?

Si, chiar, ce ai da sa...?

Te-ai debarasa de uniforma prejudecatilor? Ai suporta sa nu fii pe placul celor "care conteaza"?
Ai renunta la a fi "ordinary people"?

Ai deschide usa catre o gandire iesita din tipare si o atitudine pe masura?
Ti-ai permite luxul de a spune "imi place" fara a tine cont de parerea majoritatii?
Ai incepe prin a recunoaste fata de tine ca ai alta parere, ca nu ti se pare cool sa mananci stridii, ca iti este indiferent cine castiga campionatul de fotbal si cine apare luna asta pe coperta Elle, ca iti plac filmele romantice si inca te amuza Louis de Funes, ca nu iti place culoarea "in trend" a sezonului, ca faci alergie la prostie si infatuare si nu suporti autosuficienta?
Ai reusi sa recunosti fata de tine insuti ce simti cu adevarat, cum si pe cine iubesti?
Ai spune deschis ce crezi, si ai da la o parte "priceputii" care iti stau in cale?
Ai da la o parte prietenii de conjunctura si sentimentele " din varful buzelor" si ai pastra aproape doar caldura celor pentru care esti intr-adevar special?

Pentru asta ai nevoie de curaj.
Am nevoie de curaj dar... "Si daca...?"

Scara

2008-11-06T09:24:00.002+02:00

Cineva spunea ca " doua lucruri sunt omniprezente: hidrogenul si prostii".

Constat, insa, pe zi ce trece, ca in vietile noastre exista o prezenta care ne influenteaza tacut evolutia. Ne raportam la ea in fiecare moment al zilei, s-a insinuat in vocabular in literatura si mentalitati.

Mai veche sau mai noua, din lemn sau matase, la propriu si la figurat, scara este o masura a vietilor noastre.

Sus, jos, treapta de evolutie, scara valorilor, treapta ierarhica, scara magarului, scara din scena balconului, treapta sociala, si enumerarea poate continua.

Sunt convinsa ca, initial, scara a reprezentat elementul de legatura intre etajele aspiratiei umane spre inalt.

Acum insa, a devenit insa simbolul lui "eu sunt mare tu esti mic", eu sunt puternic tu esti slab".

Si este o constanta.

In fiecare zi vedem cum scara se urca si se coboara. Imagineaza-ti lumea, o imensa scara pe care urca dictatori si coboara tari din "lumea a 3-a", se ridica si se prabusesc economii, escaladeaza conflicte armate si se rostogolesc capete, sunt ridicati in slavi pseudozeii societatii de consum si sunt ascunsi in camaruta de sub trepte eroii. Totul pentru a ajunge in "varful piramidei" sau macar cu o treapta mai sus ca ceilalti, cu 5 minute mai puternici.

Si, in toata aceasta aglomeratie, timid, urca un calugar purtand cu sine chipul lui Dumnezeu, Allah, Buddha sau Messia.

Nu pare a fi incomodat de trepte, si nici de inghesuiala. Nu pare sa remarce animatia si tumultul Scarii urcate si coborate de atatea ori si in graba. Paradoxal, trece zambind printre adeptii discursurilor sforaitoare si spectatorii lacomi ai decaderii, printre cei insetati de glorie si "dumnezei" fiind singurul pentru care scara nu este un scop in sine ci doar calea spre gasirea acelui "ceva" care se afla acolo sus.

Intr-o alta dimensiune, scara este prezenta cu noi in fiecare zi.

Si aici aceeasi lupta surda pentru cucerirea urmatoarei trepte. Acelasi zumzet, aliante si intrigi pentru a pasi de pe treapta de lemn vechi pe cea de ciment, marmura si, in final, lemn de esenta tare acoperit cu mocheta de lux. Nu conteaza cum, ce compromisuri faci, si ce capete se rostogolesc atata vreme cat urcusul este garantat.

Aceeasi batalie pentru a te instala pe palierul de mic "dumnezeu."

Odata ajuns acolo, surpriza este de proportii, pentru ca deasupra fiecarui "mic dumnezeu", este un "dumnezeu " mai mare. Si, atunci, urcusul continua pana cand remarci ca, oricat de sus ai ajuns, nu esti niciodata suficient de sus.

In urcusul asta exista, uneori, un moment in care te trezesti si privesti in jur la ceea ce dai la o parte pentru o ambitie absurda.

Si te intrebi: Oare merita?

Si, abia din acel moment, incepe sa aiba sens. Pentru ca in minutul in care ai parasit scara intereselor meschine, incepi sa urci cu adevarat. Pasesti pe prima treapta a scarii care esti Tu.

Liber de invidii marunte si concepte stipulate in carti "de specialitate", accepti darurile fiecarei zile, sperand ca sa ai suficiente trepte pe care sa lasi urmele pasilor tai.

Kitch

2007-11-21T11:55:00.000+02:00

“Absenta kitch-ului ne face vietile de nesuportat” – Hundertwasser
Cu siguranta este un graunte de adevar aici.
Mai nou, insa, kitch-ul tinde sa ne sufoce.
Incepand cu vitrinele magazinelor si pana la “cadouasele”preambalate “numai bune de daruit”.
Si, pentru ca tot veni vorba de cadouri, toti primim sau avem de facut cadouri.
Nu vi s-a intamplat sa primiti un cadou pe care il acceptati cu un zambet de complezenta si apoi sa-l uitati in fundul unui sertar?
Sau, sa fiti pusi in situatia de a cumpara un cadou unei persoane care are ‘tot ce si-ar putea dori” sa nu stiti ce si de unde sa luati, iar apoi sa alergati prin cinci magazine pentru a gasi ambalajul potrivit?
Se apropie Craciunul si vom fi pusi cu totii intr-una din aceste situatii.
Si vom incepe o goana nebuna in cautarea a „ceva“ rascolind prin mormanele de beteala, Mosi Craciuni, oameni de zapada, “Jingle bells” si, mai nou, ingerasi. Aceleasi globulete, lumanarele, farfuriute, tabachere, brichete, fulare, esarfe, etc pe care le gasim in fiecare an, ce e drept up-datate la trendurile de culoare ale sezonului.
Dar, pana la urma, Craciunul este sarbatoarea Nasterii Domnului, iar traditia darurilor de Craciun vine de la darurile aduse de catre magi.
Ne plangem ca a devenit Craciunul o sarbatoare comerciala, nebagand de seama ca noi am transformat-o in asa ceva.
Credem ca „mai mult“, mai colorat, mai incarcat, mai „la moda“ e mai bun. Si atunci, ne incolonam si apelam la cadouaşele preambalate bucurandu-ne ca am salvat si ceva timp.
E drept ca lipsa de timp si reclamele ne imping catre comoditate. Traim intr-o era a semipreparatelor, cadourile nefacand exceptie.
In goana noastra dupa timp, pierdem din vedere invazia kitch-ului in vietile noastre.

Locuri in care ne simtim bine

2007-08-10T15:05:00.000+03:00

Salon de coafura = (de cele mai multe ori), zgomot de foen amestecat cu voci feminine dezbatand subiectele zilei, un sir de scaune aliniate, « cu sau fara carmin ? », « drepte sau rotunjite ? », « asteptati dvs acolo pana termina colega ». Sau, spatii generoase, luminate cu spoturi, scaune confortabile si, din nou, « asteptati… ».
Suna cunoscut ?
Salonul de coafura face parte din reperele vietii unei femei.
Indiferent cat asteptam « pana se elibereaza colega » la sfarsitul zilei ne simtim mai frumoase.

Exista, insa, un loc pe care eu nu l-as numi « salon de coafura » ci, pur si simplu un loc in care ma simt bine.
Este un loc anonim, fara firma la poarta, intr-o vila de pe o straduta din vechiul Bucuresti.
Aici nu gasesti un sir de « posturi de lucru » ci doar un Scaun si o oglinda. Este un loc in care te simti si chiar esti unica.
Nu exista scaune de asteptare ci o canapea din piele invechita pe care, in general, sta o prietena.
Interiorul este atipic ideii de « salon », gravuri in alama marcheaza ovalul ferestrelor la care se pastreaza lemnul original, iar spatiul de « lucru » pare o sotie a unui decorator original.
Este un spatiu care iti da o senzatie pregnanta de « acasa », senzatie amplificata de muzica ambientala si conversatia Stilistului.

Din momentul in care treci pragul casei, lumea exterioara se estompeaza iar timpul ramane suspendat lasandu-te sa te relaxezi si sa uiti de trafic, probleme de serviciu, copii, frig sau canicula bucurandu-te doar de tine insuti.
Poti sa ratacesti cu mintea catre zari mai senine sau sa conversezi despre subiectele care iti fac placere, reluand uneori discutia din punctul in care a ramas in urma cu o luna.
E o oaza de `tine`in agitatia orasului. poti sa fii tu insuti, sa-ti scoti maca cotidianului pentru ca este un loc care te completeaza.
E un loc de care eu am nevoie pentru a-mi incarca bateriile pentru lumea de afara.

Kenia turistului curios - Masca

2007-07-19T15:38:00.000+03:00

Vi s-a intamplat vreodata sa descoperiti un colt de paradis acolo unde nu va asteptati?

Am plecat in Lamu cu inima indoita. Functionara de la agentia de turism ne informase ca nu avem prea multe de vazut acolo.

Ei bine, dupa un drum de 6 ore de la Mombasa pana la Malindi, plus 40 de minute de zbor, am ajuns in sfarsit pe insula Manda. Am fost asteptati de Omar (cel care avea sa fie ghidul nostru) si am traversat cu barca pana la Lamu City.

Brusc am plonjat in alt secol. Orasul, cu case inghesuite care stau sa se pravaleasca in ocean.

Eu am avut senzatia ca am nimerit intr-un port in care a ancorat nava ‘Speranta”cautandu-l pe Pierre Vaillant.

Am hoinarit , intr-o caldura umeda , pe “stradutele” atat de inguste incat trebuia sa ne lipim de zidurile caselor ca poata trece un magarus pe langa noi.

Orasul are un aer de secol 14, amestecat cu revolutia cubaneza si traditii islamice. Se spune ca este cate o moschee la fiecare familie.

Cat despre revolutia cubaneza, in “restaurantul”in care am intrat sa mancam ce e drept cel mai bun crab, pe pereti tronau portrete ale lui Che Guevarra.

Ne-am continuat ‘turul de oras” amuzandu-ne copios de un poster ce promitea ca si premiu o masina sport de lux intr-un oras in care nu exita masini pentru ca strazile sunt late cat sa treaca doi oameni unul pe langa celalalt.

Cand deja caldura ne doborase si ne gandeam ca in afara de labirintul de stradute cu usi sculptate nu mai avem nimic de vazut, ne-a atras atentia o inscriptie pe o cladire “Antiques”.

Nu parea cu nimic diferita de altele, dar ceva ne-a tras inauntru. Nu era “ghidul “ care batea deja nerabdator din picior pentru ca programul lui se termina si trebuia sa ne duca la “hotel ‘de cealalta parte a insulei.

Ei bine, in spatele zidurilor darapanate, am gasit cea mai interesanta galerie de obiecte de cult.

In primul moment nu poti sa focalizezi pe un obiect. Sunt multe si le-ai vrea pe toate.

Apoi, am vazut o masca care, pentru mine, se evidentiat din toate celelalte. Mi s-a explicat ca este o masca rituala de pe Coasta de Fildes. Folosita.

M-am uitat, dar pretul era cam peste ce mi-as fi putut permite

M-am indepartat, dar parca imi pierise tot cheful.

Nici macar cea mai buna cafea bauta in Africa nu m-a facut sa-mi revin. Eram ca un copil bosumflat care isi doreste o jucarie pe care nu o poate avea.

Mai luam o gura din cafea, mai rasuceam masca pe toate partile doar doar mai scade pretul. Dar eticheta cu pretul nici gand sa dispara.

Aveam deja in minte locul ideal pentru ea.

Responsabilul galeriei se uita zambind cum ma duc si ma intorc in acelasi loc.

Intre timp, ghidul nostru plecase I se intorsese cu doua buchetele de iasomie.

Ni le-a dat spunandu-ne ca trebuie sa le purtam ca sa ne poarte noroc.

E drept ca mai tarziu am aflat ca in traditia locala femeile poarta iasomie ca sa atraga privirile barbatilor.

Ce e drept, mie mi-a purtat noroc.

Am platit cafelele si am dat sa plecam ca sa nu ajungem noaptea in Kipungani.

Cand sa iesim, am mai trecut odata sa vad masca. Zambind responsabilul m-a intrebat cati bani am la mine. I-am spus, explicandu-I ca mi-am facut eu toate calculele si nu iese.

Ei bine, mi-a spus, desi acesta este un magazin cu preturi fixe, este evident ca aceasta masca trebuie sa fie a mea asa ca pot sa o am.

Sincer, nu stiu daca a fost iasomia de vina sau mutra mea bosumflata, dar am plecat de acolo fericita cu masca intr-un pachet da hartie de ziar.

Cand am iesit in strada, am avut din nou acea senzatie de alt timp si spatiu.

Ne astepta directorul de la Kipungani, destinatia noastra finala pentru acea zi.

Acela a fost momentul in care florile de iasomie au avut un alt efect pentru prietena mea. Pe deasupra pachetului meu de hartie de ziar, am vazut Acea privire intre doi oameni, care imi confirma ca dragostea apare in cele mai neasteptate circumstante.

In acest caz, sub vraja florilor de iasomie, pe o strada ingusta in fata unei cladiri darapanate.

Dar asta este o alta poveste.